Pe fondul unei obsesii calm-reflexive a morţii, adică neuitând nicio clipă că sunt muritoare, mi-am cultivat o anume seninătate, ocolind din răsputeri ori chiar încercând să dezamorsez prilejurile de scandal de dragul scandalului, polemicile în gol, gen „vorbă multă sărăcia omului”, gesticulaţiile zgomotoase dornice să dărâme statui ale zilei în speranţa că, pe ruine, îşi vor înălţa propriile statui.

Ei, bine, de-o bucată de vreme, mă trezesc în zori cu un gust amar, deja descurajată la gândul veştilor rele care îmi vor tulbura ziua şi vor submina fragila încântare de a fi identificat o mişcare de re-locuire culturală a oraşului (zeci de clujeni la o lansare de carte, săli pline la teatru şi concerte, o forfotă care întinereşte şi revigorează). Mă deprimă până la nesomn risipirea în vorbe goale şi bălăcăreli, în vreme ce lucruri de care depinde chiar statura noastră ca neam se prăbuşesc în jur. Măcinată de greutăţi materiale, sastisită de preţul tot mai scăzut al Culturii în această lume a negoţului fără frunte şi a proliferării obscurantismului deghizat sub felurite smerite chipuri, scriitorimea s-a lăsat atrasă şi ea spre cea mai joasă dintre căile spre faimă: aceea a spurcării. Pe temeiuri de trecătoare şi fără rădăcini vecinătăţi, de oţărât complot de circ improvizat, nu se mai lasă piatră pe piatră. Iar toate astea se petrec cu necugetată voioşie şi primejdioasă iresponsabilitate pe fundalul unei deteriorări fără precedent a demnităţii naţionale.

Căci, iată, în prag de centenar, ideea Marii Uniri a devenit, din motive obscure, una extenuată. Descifrarea în spaţiul mioritic a orizonturilor care fac parte din „fiinţa şi substanţa noastră”, tentată de Blaga, a căzut în derizoriu. Faţă-n faţă cu non-locurile lumii contemporane, indiferente şi nerăbdătoare, cu aglomerarea semnelor că rătăcim într-o lume ce pe nesimţite cade, am fi putut găsi în spaţiul mioritic un loc al nostru. N-a fost să fie. Am ajuns, în schimb, în aberanta situaţie în care, graţie unor retrocedări fără cap, vechi şi venerabile instituţii de cultură sunt scoase în stradă. În care, într-o ţară de limbă romanică, e nevoie de proteste, semnături şi intervenţii pentru a nu fi scoasă din şcoli Limba latină. Într-o ţară care abia de 100 de ani a reuşit să se aşeze în graniţe fireşti, Istoria nu mai merită să fie învăţată. Nici Geografia, desigur. Aud că se pune gând rău şi Muzicii (?!). Se tot vorbeşte despre degradarea limbii române. Urmarea? Orele de limbă şi literatură română sunt, dintr-o dată, prea multe. Revistele literare nu ni se mai par instrumente identitare naţionale. Pot fi trase oricâte sfori infame pentru dispariţia lor, nu ne pasă. Istoria lor nu ne interesează. Şi niciun fel de istorie. Clipa face jocurile în indiferenţa sinucigaşă generalizată. Eliminăm tot ce a pus temelie fiinţei noastre naţionale. Cui bono?

Nu e nicio îndoială că trăim, buimaci, o mare cotitură. Mircea Cărtărescu (lansarea Solenoid-ului s-a făcut la Cluj în faţa a 800 de cititori!) o numeşte „revoluţie a realităţii virtuale”. Pentru noi, cei de acum, e pusă în joc condiţia umană însăşi şi criteriile sale valorice. Căci nu e doar o lume autistă, concentrată pe micul ogor virtual şi hrănindu-şi cu inconştienţă iluzia unei uriaşe confrerii. E o lume de orbeţi, în care toate întâlnirile sunt blind-date-uri, nimeni nu mai (vrea să) ştie cine e Celălalt, important e doar că mărunţesc împreună nutreţul cotidian şi huiduie, tot împreună. Acordul fin despre care vorbesc cosmologii, acord care condiţionează nu doar calitatea realităţii, ci chiar existenţa ei, nu mai funcţionează. Democraţia, în varianta locală exacerbată, acordă oricui nu doar deplina libertate de opinie, de exprimare, de atitudine, ci, am senzaţia tot mai stânjenitoare, chiar impune obligaţia de a emite, fără încetare, pretenţii în numele oricărui grupuscul agitat. Imediat după ’89, s-a dat liber la spurcare. Am dat iute de pământ cu Eminescu şi Călinescu şi n-am păţit nimic. De ce să nu dăm de pământ cu oricare alt scriitor? Cine ne opreşte? Juriile nu sunt în stare să aleagă câştigători care să ne placă nouă? Dăm cu ele de pământ. Şi cu premianţii. Ne distrăm de minune!

Sunt entuziastă utilizatoare de Internet. Informaţiile pe care le pot afla într-o clipă îmi fac viaţa mai uşoară şi mai bogată. Comentariile cititorilorbloggeri sunt adesea excepţionale îndreptare în hăţişul scrisului contemporan. Îmi plac blogurile-agora, cele în care discuţia despre cărţi şi viaţă e liberă, spumoasă, autoficţională, spirituală, cu o undă fină de umor, bucurându-se de noile spaţii de comunicare şi de rapiditatea şi diversitatea feed-back-ului. Dar nu-mi plac defel blogurile-tribună, cele care se înrolează partizan în tot soiul de bătălii ale clipei, doldora de compromisuri şi bălăcindu-se în mlăştinoase comentarii.

Se vorbeşte despre marea forţă a facebook-ului. Da, este o forţă, dar nu orice forţă merită aplauze, accept şi supunere necondiţionată. Într-o lume normală, strada, oricât de bine intenţionată şi oricâte argumente valabile ar acumula, nu poate decide. Ea nu e nici majoritară şi nici, de cele mai multe ori, coerentă. Facebook a apărut ca promisiune de a facilita comunicarea. Era, la început, o reţea de socializare universitară (cam ca difuzoarele din cămin în vremea studenţiei mele). Din 2006, e deschisă tuturor şi are acum 1,5 miliarde de utilizatori. În România, vreo 2-3 milioane. Se încurajează postarea de fotografii şi comunicarea rapidă. Se măsoară „valoarea” prin numărul de like-uri înregistrate şi pentru cele mai nesemnificative postări. Anarhia de pe Internet îşi are, o vreme, frumuseţea ei. Cum spunea nu mai ştiu cine, „Oricine are dreptul să-şi etaleze propria lipsă de însemnătate.” Nimicnicia. În goană după acorduri iuţi, utilizatorii ajung la permisivitate absolută. Niciun mesaj, nicio fotografie nu mai sunt evaluate. Like-ul porneşte instantaneu. Spiritul mutonier înfloreşte, de la un punct încolo, aberant. La început, alegi ce e cât de cât semnificativ, încerci să comentezi inteligent. Apoi, tot mai nestăpânit, postezi mult, orice. De la bârfa cotidiană în familie şi între prieteni, ajungi la extinderea ei la nivel de ţară, de planetă. De la a anunţa, de pildă, că ai citit o carte bună treci, cu un narcisism halucinant, la a anunţa tuturor că ţi-a ieşit un coş pe nas (neapărat, câteva poze!). De aici încolo, eşti gata să accepţi orice. Eşti chemat în stradă? Ieşi imediat. Ţi se anunţă o „nedreptate” (de obicei, în limbaj de presă de scandal: catastrofă, hoţie, trădare, crimă! ), o iei de bună fără o minimă verificare şi-ţi armezi puşca – verbală, deocamdată – din dotare. Ceea ce părea să fie un exerciţiu de umanizare, de re-relativizare benefică a lucrurilor, se transformă în rebeliune şi amoralitate.

A comunica nu mai înseamnă a-l asculta pe celălalt pentru a intra într-un dialog reciproc avantajos şi constructiv, ci a sări cu gura, a face de ocară. Libertatea de opinie nu mai e secondată de obligaţia subînţeleasă de a dovedi că opinia ta e valabilă, de a furniza probe. Împroşcarea cu noroi va primi degrabă like-uri (cea mai neangajantă formă de „implicare”!). Măruntele adevăruri relative care fac suportabilă viaţa în societate vor fi copleşite de „absolutul” acuzei. Se poate orice. Într-o ţară în care pungaşii dovediţi nu păţesc mai nimic, poţi arunca în aer legi, reguli, coduri de conduită. Nu se mai încurajează gândirea sceptică, fără de care progresul e cu neputinţă. Din perechea învăţare şi motivare, s-a renunţat la învăţare. Motivarea fulgerătoare, pe loc, e suficientă.

Nu e departe clipa în care, fără lege morală, fără disciplina elementară a convieţuirii, ne vom căţăra, vorba lui Švejk, cu toţii în copaci. Şi s-ar putea să n-o facem în limba română.