Cât de impersonal, de neutru aproape, sună titlul acestui film, O viață germană. Dar, de fapt asta și este. O posibilă viață, anodină, a oricărui german care și-a trăit copilăria în Primul Război Mondial și tinerețea într-al doilea. Patru regizori s-au înhămat la o muncă uriașă de documentare, au cercetat arhive, au montat materialul exhaustiv, dar ideea genială pe care au avut-o este una: au reușit să-i smulgă unei bătrâne – mai bătrână decât veacul, căci avea 103 ani în momentul turnării filmului – o confesiune-mărturisire completă.
Spunea cineva c-a fost o spovedanie. Nu. Căci spovedania presupune asumarea unui păcat, a unei vini de care să te simți eliberat prin destăinuire, or, în cazul bătrânei de față, nu s-a văzut nici urmă de regret, niciodată n-a spus îmi pare rău. Doar „răul există”. Așa, un R|U în general, la fel de neutru precum vremea. Și a continuat. „Dumnezeu nu există. Dar diavolul există sigur.” Încă un motiv spre a nu-i califica povestea drept spovedanie.
* * *
Se numește Brunhilde Pomsel și a fost secretara lui Goebbels la Ministerul Propagandei. Filmul, alb-negru, aduce camera foarte aproape de harta chipului ei: fața, pomeții obrajilor, bărbia, fruntea, gâtul și mâinile, toate-s rândurirânduri de zbârcituri. Doar ochii erau foarte vii și privirea clară.
O mărturisire „pe viu”. De ce a trăit așa de mult această femeie? Am fi tentați să spunem că tocmai de-aceea, pentru a da mărturie despre o epocă. L-am întrebat pe unul dintre regizori la final dacă s-a lăsat ușor convinsă. Nu, mi-a răspuns el. S-au mai făcut interviuri, niciodată însă un documentar de o asemenea amplă respirație, un documentar atât de puternic. Pe urmă a mai fost invocat și motivul. Unul educațional, filmul urmând a fi arătat în școli, prezentat multor oameni. În fond, e surprinsă drama unui popor prin gura acestei femei. Un popor devenit din călău, victimă. Victima propriilor erori, care ar fi cazul să fie înțelese, asumate și în nici un caz repetate.
* * *
Las deoparte imaginile de arhivă. Discursurile lui Goebbels la Sportpalast din Berlin ( unde aveau loc pe vremuri meciuri de box sau spectacole), devenit în epoca nazistă locul de „îmbătare ideologică” a maselor. Acolo se țineau discursurile naziștilor, acolo se aplauda frenetic „războiul total” pus la cale de „rasa superioară ariană”...
Discursuri, citate din Goebbels („Dacă ai puterea, poți face orice”, „Vom fi socotiți cei mai mari oameni de stat din istorie sau cei mai mari criminali”, „Fără suferință, nu realizezi nimic” etc. etc.), imagini cu tineretul hitlerist care se prezenta voluntar să lupte (tineri născuți în 1928, care se înrolau cu miile), imagini cu revoltele polonezilor, în fine imaginile fruste, insuportabile, cu cadavre aruncate din ghetou sau cu schelete ambulante, oameni „eliberați” în ’45 din lagărele de concentrare, mai mult morți decât vii, oricum cu priviri nebune, oameni definitiv pierduți...
* * *
Importantă mi s-a părut confesiunea bătrânei Pomsel. Ne vorbește despre ea, ca „cetățean german”, cu o copilărie care i-a marcat existența toată. Prima amintire: tatăl, proaspăt întors de pe front, un străin practic, vine și le aruncă copiilor olițele de noapte. Instaurează, cu bună știință, frica, groaza. Copilul care trebuie să înfrunte primejdiile nopții pentru a-și face nevoile. Primul contact cu R|UL. Apoi acceptarea FRICII prin pedepse. În copilăria ei, spune Frau Pomsel, nemții erau în general bătuți. Frica generează MINCIUNA (spre a eluda și a minimiza pedepsele), respectiv NEASUMAREA RESPONSABILIT|ȚII în cazul greșelii comise. Și, firește, tot frica aduce după sine SUPUNEREA.
Afirmă bătrâna că atunci mentalul lor, al nemților, era destul de limitat, cetățenii fiind foarte ascultători și mărginiți. Iar ordinea era impusă, fără discuții.
* * *
Iată contextul – explică ea – în care se dezvolta un tânăr german în epocă: supus, ordonat, dornic să trezească încredere, deloc iscoditor, pe scurt, un executant perfect. Pe toate aceste trăsături, adăugând și educația rigidă, se grefează infirmități sufletești iremediabile. În cazul protagonistei noastre, primul iubit, Hanz, n-a fost o mare dragoste, mai mult o necesitate, căci toate prietenele aveau iubiți, iar cea mai bună prietenă a ei, Eva Löwenthal, dispare în neant, dar ea se poartă de parc-ar fi pierdut un obiect lipsit de importanță. Pur și simplu nu întreabă, nu se miră, n-o caută…
În aceste condiții, tânăra Brunhilde Pomsel face o tranziție ușoară de la viața ei de secretară la un evreu, la secretară la un nazist. Ba, o vreme, cele două joburi coexistă în chip schizofrenic: dimineața era secretara evreului, iar seara a nazistului.
Confortul personal, salariul mult peste medie, cochetăria (comanda rochii sofisticate din pânzeturi franțuzești) toate o fac să „închidă” ochii, dar ea o face într-un mod asumat, vedem asta limpede, căci nici la sfârșitul vieții n-are regrete. O face fiindcă, zice ea, oricine ar fi procedat la fel în epocă, altminteri viața ți-ar fi fost pusă în pericol.
* * *
De mare impact îmi pare o scenă ce spune totul despre ea. La un moment dat Goebbels îi lasă niște documente importante la îndemână și ea descrie momentul de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Stătea în cumpănă, să citească acele dosare și să afle ce se întâmplă sau să-și învingă curiozitatea, spre a fi la înălțimea încrederii acordate de șef? N-a citit, recunoaște mândră, simțindu-se și acum, la senectute, înnobilată de gestul de a-și înfrânge curiozitatea, care – cine știe? – ar fi putut mișca în ea resorturi umane și ar fi putut s-o schimbe ori să schimbe ceva în soarta unor oameni.... Cine știe?
Știa că evreii erau persecutați. Dar – se scuză ea – nu și-a pus nicicând problema unde ajung ei. Da, în lagăre, dar acolo mergeau doar ca să li se „corecteze” comportamentul, înainte de a fi închiși...
* * *
Pe Goebbels îl descrie de parcă l-ar avea aievea în fața ochilor. Elegant, echilibrat – o singură dată și-a pierdut cumpătul la birou și a țipat la cineva. Iubea copiii și animalele, ba chiar și arta! Participa la Bienala de la Veneția!
Bătrâna descrie cu lux de amănunte sfârșitul din buncărul lui Hitler. Când totul s-a isprăvit, cei din Ministerul Propagandei s-au refugiat cu toții în buncăr. Pierduseră războiul. Hitler s-a sinucis. Apoi Goebbels, au urmat copiii lui Goebbels și soția acestuia. Din sacii de făină și orez, provizii serioase în buncăr, au încropit un steag mare, alb și s-au predat rușilor. Au căzut de acord cu toții să spună adevărul. Au ajuns toți în lagărele sovietice, Frau Pomsel fiind închisă acolo timp de 5 ani.
* * *
În fapt, această PROPAGANDĂ din epocă te înfioară. Grație acestei propagande, mii de oameni, de la copii la bătrâni își începeau ziua cu „Heil Hitler” și totul se desfășura sub „spectrul” ori „binecuvântarea” acestui salut: de la serbările câmpenești, la exercițiile de pregătire fizică sau la ciorba servită în cantinele săracilor. La înscrierea în Partidul Național Socialist se stătea ore în șir la coadă și se plătea o taxă de 10 mărci – o avere la vremea aceea – iar de aici până la orbirea totală a unei țări întregi (nu mai erau locuri în partid, explică Brunhilde Pomsel: toată Germania voia să se înscrie în partid!) nu mai e decât un singur pas. Iar pasul acela a însemnat indiferența, nepăsarea, permiterea ororilor....
* * *
Trebuie să fi fost cumplit să trăiești într-o asemenea epocă. Hitler, Stalin, oriunde te uitai, pretutindeni OROARE.
De mici acei oameni erau educați așa... Un fel de alienare programată, o ordine și o disciplină devenite patologice, o lipsă minimă de îndoială, de curiozitate, de răzvrătire chiar, toate astea duc inevitabil la catastrofă.
Filmul cred că asta își propune. Să ofere, cumva, o lecție de viață. Așa cum la noi tinerii care n-au trăit niciodată în comunism nu înțeleg cum de a fost posibil ca un sistem criminal să supraviețuiască 50 de ani, așa și tinerii din Germania înțeleg și nu prea...
Bătrânii refuză cu obstinație să deschidă subiectul față de copii, față de nepoții lor. Deși aceștia pun întrebări. (Am cunoscut în Germania o traducătoare care n-a reușit să afle mare lucru de la bunicii ei, ci dintr-o carte pe care a tradus-o din franceză. Erau în ea adevăruri atât de dureroase pentru nemții de azi, încât la publicarea traducerii ei s-a iscat un adevărat scandal în Germania....)
Această bătrână, însă, s-a lăsat convinsă. Ea vorbește, dar nu-și asumă fapte sau gânduri. Găsește permanent scuze (eram tânără, o prostuță). Și atunci tinerii trebuie să vadă filmul și să judece singuri.
* * *
La întrebarea cum se poate ca aceste crime în masă să fie tolerate de mase de oameni, greu vom găsi vreodată răspunsuri raționale. Un ultim film de arhivă ne arată cum la sfârșitul războiului, cetățenii germani sunt puși să îngroape morții, acei morți pe care ei îi ignoraseră. Sunt puși în cutii-sicrie și duși pe străzi în văzul femeilor, al copiilor dar și al bătrânilor care stau pe margine și plâng. Par sincer șocați de ceea ce văd. Par să nu înțeleagă nimic. Și totuși e viața lor, o viață germană.
Unul dintre regizorii filmului – foarte tânăr – a răspuns la sfârșit întrebărilor puse de spectatori. Era matur, curios și trezea încredere. Ascultându-l, am simțit că azi există speranță. Nu semăna deloc cu tinerii de atunci. Cu puțin noroc, cei patru regizori au prins în viață ultimul supraviețuitor al unei epoci triste și au făcut acest film-document.
E șansa noastră să redescoperim umanitatea din noi, învățând din greșelile de neiertat ale unei generații crescute fără prea multă umanitate... Vedeți filmul și chibzuiți.