1.Dacă nu am fi scris, recent, o prezentare mai amplă a unui Journal de Roumanie datorat Soranei Gurian (1913-1956), scriitoare, în acele vremuri, pro-sovietică, care făcea parte dintrun prim eșalon al colaboratorilor partidului comunist „din România” (v. România literară, 2016, nr. 47), poate că nu aș fi dat atenție lucrării d-lui Lucian Boia Strania istorie a comunismului românesc... (Humanitas, 2016). Este drept, straniu!
2. Ne-am obișnuit de mai multă vreme cu incitantele sale re-interpretări istorice (și chiar literare) pe care mai mulți specialiști le-au discutat și criticat – unii chiar le-au aprobat. Prea veneau să contrarieze cercetări anterioare, tradiționale sau nu! Prea demolau orgolii naționale pe care toți ne obișnuiserăm a le accepta (și cel care scrie aceste rânduri s-a implicat printre aceștia – v. România literară, 1914, nr. 20). Am așteptat însă ca afirmațiile d-lui Boia să fie dezbătute mai larg, prin intervenții de specialitate, cu apel la alte metode și idei. Ceea ce nu a prea avut loc... Lucrările autorului „rebel” se bucurau de unele succese de public. Ca și cum d-l Lucian Boia arăta, în fine, Adevărul!
3. Mărturisim, și de astă dată a reușit eminentul istoric să ne surprindă. Strania istorie... scrisă de un universitar aborda probleme ideologice și politice ale „timpului prezent” precum și evenimente exacte trăite de mai mulți dintre cei ce sunt încă în viață. Nu este o sarcină ușoară! Actorii le pot infirma sau confirma. Pe lângă alegațiuni și documente există deci martori care „își aduc aminte”. Ana Blandiana a avut dreptate atunci când definea „memoria ca formă de justiție” – singurul act de lumină posibil în întunecata perioadă a dictaturii comuniste. „Istoria orală” pe care Ana Blandiana și mult regretatul ei soț și colaborator, Romulus Rusan (1935-2016) au introdus-o și au cultivat-o, în reuniunile internaționale din cadrul Memorialului Victimelor Comunismului de la Sighet a furnizat o bună cantitate de date și informații noi prețioase.
4. Din păcate, d-l Lucian Boia, practicând o istorie à vol d’oiseau, superioară, sintetică, nu ține seama de aceste – totuși, importante! – contribuții. Ca bun istoric, autorul se menține la lucrările publicate de cercetători avizați și la documente din arhivele politice. Asemenea informații trebuie însă completate cu ceea ce „se vorbea” (pe ascuns și în șoaptă), se „auzea”, dar... vai! „se trăia”.
În această perspectivă, lucrarea d-lui Boia ne rămâne datoare!
5. Mai întâi în ceea ce privește capitolul Cucerirea puterii (p. 26 și urm.). Adică instalarea dictaturii politice în România. Pe lângă cele ce arată autorul, care califică România „aliata fidelă” a Germaniei, „timp de mai bine de trei ani”, pentru că „mulți români alcătuiau o masă de manevră ușor de manipulat” (lipsiți fiind de „cultură politică”) – sunt multe elemente ale acelor vremi care ar fi putut să le mai ia în seamă. O sursă deosebit de importantă este Jurnalul Soranei Gurian, scriitoarea mai sus menționată care, după ce a fost o „simpatizantă” a regimului impus de sovietici, a fost constrânsă la expatriere și a devenit, la Paris, o aprigă combatantă anticomunistă împreună cu Mircea Eliade, Em. Cioran, Virgil Ierunca, Eugen Ionescu, în primul exil românesc (am scris despre aceste evenimente în paginile României literare). Jurnalul Soranei Gurian, în limba franceză, a apărut sub titlul Ochiurile rețelei în anul 2002 într-o frumoasă traducere românească (Cornelia Ștefănescu-Smădescu, 1929-2009) în Editura „Jurnalul literar”, sub îngrijirea regretatului critic și istoric literar Nicolae Florescu (1942-2013).
6. Este adevărat, precum scrie fugitiv Lucian Boia, că în acele timpuri „procesele s-au ținut lanț, excesele obișnuite unor răsturnări de amploare” etc., (p. 31), relatate de Sorana Gurian cu lux de amănunte. Dar scriitoarea mai adaugă: „în vremurile noastre... este îngrozitoare dezintegrarea conștiințelor” (Jurnal, p. 29). „Vreau să strig adevărul, hidos și strident”! scrie autoarea, trezită în sfârșit la realitate (aș spune, prin eliminarea din sistemul politic instaurat).
Realitatea? Paginile Jurnalului din România o dezvăluie cu prisosință. Funcționari concediați pentru că nu erau membri de partid, „mari moșieri” expropriați care „vânduseră tot ceea ce se putea vinde”, hărțuiți de ghearele atotputernice ale poliției, traficul de emigrație al celor ce-și puteau îngădui să plătească spre a putea pleca din țară, „târgul căsătoriilor” false dar, mai ales, „trupurile fugarilor” clandestini împușcați la frontierele închise ale României etc. etc. În anii 1945-1946...
7. Asemenea tragedii priveau mai ales populația. Sorana Gurian, prin biografie (născută în Basarabia rusească înainte de revoluția bolșevică, evreică și, evident, anti-hitleristă) devenise persona grata la Ambasada (U.R.S.S.) a învingătorilor „aliați”, într-o Românie căzută pradă trupelor sovietice de ocupație. În anii 1944-1945, scriitoarea salutase „plângând de bucurie” intrarea tancurilor rusești în București, pentru simplul motiv că devenise amanta generalului șef al Comisiei Aliate de Control, adică a instanței supreme de conducere a țării noastre învinse! Anti-comunismul ei tardiv venea deci din interiorul regimului.
8. Informațiile pe care le oferă autoarea Jurnalului – oricât de subiective sunt – merită atenție. Ele provin dintro epocă în care încă se mai putea vorbi, încă existau voci ascultate în opoziția anti-comunistă, puternică încă în țară. Cei care au trăit acele timpuri – cum este cazul celui care scrie aceste rânduri – citeau ziarele „Dreptatea” – a țărăniștilor lui Maniu și Mihalache – sau „Liberalul” – ziarul Brătienilor și al lui Fărcășanu. Îmi permit să-l întreb pe autorul Straniei istorii... dacă le cunoaște, dacă le-a citit... Realitatea social-politică a țării noastre „dincolo de Chitila” (cum se spunea atunci) în aceste pagini de ziar se mai păstrează.
Pe atunci se mai putea zeflemisi un ministru al Cultelor precum „popa Burducea” cu acuzația în versuri că „la stea își închină crucea / Cine e? Este Burducea” sau, după 6 martie 1945, Petru Bumbac care „a adus Groaza din Rusia” etc. Pe atunci – până prin iulie 1947 (la trădarea de la Tămădău) circulația unor asemenea „glume” nu era pedepsită (ceea ce evidențiază și d-l Boia, p. 31-32).
9. Sorana Gurian prezintă și aspecte mai serioase. Bunăoară cele ce privesc numărul de „aderenți” – membri ai partidului comunist: 320! Nicidecum „circa 800”, precum par a spune unele date arhivistice și cu atât mai puțin este vorba de „mia de membri”, în 1944, cifra avansată de d-l Lucian Boia, p. 30. Dar mai sunt și alte „evenimente” ale vremii, în relatarea Jurnalului: „Dirijați de conducătorii comuniști, țăranii se năpustesc cu topoare și cu băutura în nas... doboară fără alegere bătrânii pomi fructiferi, devastează grădinile, pradă casele, sparg geamurile, distrug serele, fură animalele. După aceea se bat între ei pentru pradă și se omoară unul pe altul pentru un petec de pământ mai mult sau pentru o vacă...” (Ochiurile rețelei, p. 85). În schimb, „monștrii burghezo-moșierești” nu opuneau nici o rezistență (ibid.) Astfel a fost „împroprietărirea” din 1945 (pe care am văzut-o și noi, în județul Vâlcea). Tot atunci – scrie un martor ocular, elev într-un liceu din Alba Iulia, li se inculca celor tineri ideea discriminării. Adică printre români ar exista „dușmani ai poporului”, „vipere” sau „năpârci” „exploatatoare” (v. memoriile lui Romulus Rusan, în România literară, 2017, nr. 1). Toate acestea, în timpul adevăratei și „nerușinatei exploatări” a României de către ruși, „cetățenii sovietici numiți directori de uzine și de întreprinderi... s-au pus pe un trai de prinț în apartamente rechiziționate cu mobilier cu tot ” (p. 94) etc.
10. Unele personaje politice ale vremii se bucură în Jurnalul Soranei Gurian de revelații nebănuite. Nu știam, spre exemplu, că Ana Pauker – poreclită „Caterina noastră cea mare” – era amatoare de „bărbați ca mijloc de a atinge puterea” (p. 91). Ea a fost și amanta „generalului” Vasiliu-Rășcanu, care, din „maior de intendență” a devenit ministru al Armatei în fruntea unei „divizii” de ex-prizonieri „convinși” repatriați. „General” exclusiv prin „meritorii” prestații erotice (p. 90-91). Tot astfel, din însemnările scriitoarei aflăm că Petru Groza era un bogat „nemeș” calvin, adică un român care-și părăsise confesiunea ortodoxă și acceptase a se calviniza. Iar „patriarhul” Iustinian Marina, „cu pântecul sub patrafirul de aur și de argint” fusese – ca și tată-său și bunicul său – „hoț de cai” (p. 111-112). Noul patriarh predica arătând că „Iisus Christos este «omul nou» care este astăzi omul sovietic” (ibid.). La slujba ortodoxă de Crăciun la Patriarhie, asistau ateul Vasile Luca, calvinul Dr. Petru Groza și evreica (fiică de rabin) Ana Pauker (ibid.). Nu uita Sorana Gurian să consemneze faptul că Justinian Marina fusese liberal, țărănist, socialist, dar și... legionar și că predicase din altar „ura împotriva evreilor și cruciada sfântă împotriva bolșevicilor” (p. 112) etc.
11. Astfel începea în România tragedia „straniei istorii a comunismului” – precum o denumește d-l Lucian Boia. Desigur că asemenea relatări pot fi simple zvonuri răuvoitoare („reacționare”!) și informații false. Dar ele dau o imagine reală a atmosferei de totală confuzie moral-politică și socială în care se zbătea România în anii „instalării”/„cuceririi puterii” de către Moscova și acoliții ei. Totul era o tragică impostură. Ceea ce, ani mai târziu, Belu Zilber (într-o a doua ediție – „revizuită” – a memoriilor sale) considera „un amestec de Stalin și Caragiale”, condusă dictatorial de o adunătură de slugarnici și netrebnici colaboratori ai trupelor de ocupație rusești... „aliate”.
Trebuie deci să ne întrebăm ce avea oare a face această „răsturnare de amploare” a situației post-belice din România, consecință a ocupației trupelor rusești învingătoare într-o țară zdrobită, cu ceea ce s-ar putea numi comunism (în plus... românesc!). Cu 320 de „membri de partid”, cu 80% țărani care „se țineau departe de comunism” și cu o majoritate de etnici minoritari, adică „nonromâni”. În plus cu procentele electorale de 1-2% în alegeri precedente?...
Dar... oportunismul tradițional al românilor a făcut restul. A reușit să „crească” numărul înscrierilor în partidul comunist, după cum scrie d-l Boia (p. 33), din 1944 până în 1947, la... 714.000 de membri (în 1948, au devenit aproape 800.000 – cine a verificat cifrele?). Este totuși de mirare că d-l Boia poate gândi – fie și o clipă – că „masa aceasta de noi membri de partid ar fi fost motivată”. Nu pentru că avea „teama de a se pune rău” cu regimul, ci pentru că le era frică tuturor să nu-și piardă serviciul, în care agenții „convinși”, șefi sau nu, îi obligau pe subalterni să se înscrie în partid (cf. p. 33-34: „adeziunea” înainte de toate!). Cât despre minciunile promisiunilor „noilor guvernanți” și falsificarea alegerilor, dl Lucian Boia are juste relatări (p. 35-38). Ne îndoim însă că vor fi fost, în condițiile de atunci, ceea ce d-sa consideră „adeziuni sincere”. Cei care au trăit acele vremi ar fi putut confirma afirmația. Ceea ce s-a „instalat” în România după 1944-1945 până în 1989 nu prea avea a face cu „învățătura marxistleninistă”, nu avea teoreticieni și nu avea un program sau un proiect, nu avea decât un număr infim de așa-ziși aderenți. Nici măcar o „erezie” a unor dogme nu era (v. denumirile de tipul „socialism”, „leninism” sau „stalinism”). Trebuie spus cu claritate că nu era decât o dictatură militară impusă unei țări învinse și ocupate. Așa-zisa „comisie aliată de control” sub comandă sovietică era, de fapt, conducătoarea țării noastre!
Iar „noii guvernanți” și noi ce li se alăturau – de voie sau de nevoie – nu erau decât simpli executanți ai unor ordine de la Moscova, subalterni supuși. Cu excepția – și aceasta destul de palidă – a lui Lucrețiu Pătrășcanu, în România nu au existat ideologi pro-comuniști. Cum arăta și d-l Boia, socialiști erau câțiva (Dobrogeanu- Gherea, în primul rând), având o „forță politică modestă”; „stânga socialistă și comunistă i-a atras pe minoritari” (p. 19, p. 21). Și mai departe: „românii, cu foarte slabe excepții, par să nu fi auzit de socialism și de comunism” (p. 23)... De aceea, românii au fost – și, vai!, mai sunt și astăzi – „o simplă masă de manevră ușor de manipulat” (p. 30). Erau – mai ales țăranii – „cufundați în sărăcie și incultură” 75% țărani săraci, p. 24, p. 30).
12. Și totuși! Aceste pături sociale au generat cel mai mare număr de rezistenți și oponenți față de regimul instaurat de ruși în țara noastră! Autorul Straniei istorii... menționează (cap. VII, sub titlul Rezistența) documente ale Securității care atestă mișcări de „nemulțumire” și de „revoltă” în rândurile „muncitorilor” și ale „țărănimii muncitoare” (p. 92- 93 și urm.), mai ales în anii 1949- 1950: 1196 „organizații și grupări contrarevoluționare” (p. 93). Tot regretatul scriitor Romulus Rusan, editor în cadrul Fundației Memorialului Sighet, editând monumentala Cartea morților (2013), ca și Cicerone Ionițoiu (1925-2013), alt mare luptător anticomunist, în lucrările sale, au constatat că cele mai multe victime ale opresiunii Securității au fost tocmai țăranii și muncitorii protestatari economic și, unii, chiar din perspective politice!
13. Ajungem, astfel, la un important aspect al „straniei istorii...” scrise, într-o clară viziune de istoric, de către profesorul Lucian Boia. Organizarea „rezistenței” la ceea ce se petrecea în România. Autorul dedică acestor probleme importante (și adevărate!, p. 91) ale epocii 1945-1956... cinci pagini!
Desigur, d-l Lucian Boia procedează, și în acest caz, ca istoric avizat, întemeindu-se pe „documente” – adică pe cele ce „s-au scris”. Face bine, în cazul unor autori credibili precum Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu sau Denis Deletant, profesorul englez. Dar... numai atât? Să nu fi consultat istoricul nostru lucrările memorialistice ale nici unui fost deținut politic? Cicerone Ionițoiu (1925-2013) a fost și el tot istoric (elev al lui C. C. Giurescu), a scris }ara sârmelor ghimpate (2003). Alt important memorialist, Radu Ciuceanu (16 ani de pușcărie!), astăzi director al „Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului” a scris mai multe volume de mărturii din lunga-i detenție. Nu ar fi trebuit oare ca autorul acestei „stranii istorii” a comunismului din România să le cunoască? De bună seamă, mai sunt și alți „pușcăriași” politici cărora ar trebui să li se recunoască sacrificiul vieții – adică adevărul temnițelor lui Gheorghiu-Dej, Ana Pauker și N. Ceaușescu. Dar, precum vom vedea mai departe, d-l Boia preferă, „teoretic” („subevaluativ”!) aritmetica teroarei după d-l Daniel Barbu, un oportunist notoriu care cu închisorile și cu opresiunea Securității nu a avut nimic a face. Mai mult încă, d-l Boia utilizează și volumul X al Istoriei României, coordonat de Dinu C. Giurescu (sub egida Academiei Române!) care conține falsificări ale evenimentelor din decembrie 1989, denunțate în recenzii (mai ales în aceea a prof. Bogdan Murgescu din „Studii și articole de istorie”, LXXI, 2016. În schimb, numele unor mari luptători anticomuniș ti, precum Toma Arnăuțoiu, Gavrilă Ogoranu, Gavrilă Vatamaniuc și acțiunile lor din munți nu sunt citate nici măcar o singură dată!
14. De aceea credem că altă problemă ne întâmpină în paginile pe care le avem în față: rezistența. Cele 3-4 pagini privitoare la rezistența românească împotriva regimului impus de Moscova (mai ales până în 1956, din anii revoluțiilor din Polonia și din Ungaria) sunt total insuficiente – chiar false. Sursele de informație al d-lui Lucian Boia surprind. A-l cita – și în aceste mari probleme – pe Daniel Barbu (p. 43-44) este inutil. Acesta afirmă că „represiunea” „pare să nu fi jucat rolul politic central care îi este atribuit” și că între 1950- 1960, „îndelung citatul deceniu, nu a fost marcat decât în chip marginal de represiune” (ibid.) atunci când, se știe, azi, anii 1950-1952 au fost extrem de sângeroși. Ceea ce scrie Daniel Barbu este o OFENS| adusă jertfelor patrioților români sau o crasă ignoranță și dispreț al faptelor. Adică (v. p. 44) a întemnița „8% din populația României”, tineri studenți și elevi, ierarhi și preoți catolici și ortodocși și uniți, oameni politici, membri ai administrației și ai justiției, militari superiori și ofițeri de rang inferior, soldați și țărani și muncitori etc. etc. – aceste „victime” ale „luptelor” regimului împotriva „dușmanilor de clasă, cu scopul de a neutraliza elitele” nu era decât „un principiu asumat” care nu ar trebui să ne mire! Discuția devine (p. 44-45) într-adevăr indecentă – chiar dacă d-l Boia afirmă, ca istoric, că „violența și represiunea” nu reprezenta „un scop în sine”. Confuzia este gravă: se băgau în pușcării, în mare număr, cei mai mulți dintre cei care nu atacaseră niciodată regimul. „Represiunea” ar presupune un răspuns la o acțiune dușmănoasă precedentă. Ce acțiune anti-regim să fi comis Dinu Brătianu, George Brătianu, Iuliu Hossu, preoții sau bieții primari de prin sate ale căror vieți au fost asasinate în închisorile din Sighet, Aiud, Râmnicu Sărat etc.? Paginile „teoretice” despre „logica perversă a utopiei” comuniste ar fi putut cu adevărat să lipsească. Memorialul victimelor comunismului `ntemeiat de Ana Blandiana și de Romulus Rusan la Sighet, mulțimea fotografiilor deținuților chinuiți și morți între zidurile închisorii de acolo (transformate, cu ajutorul material și cu încurajările Consiliului Europei, în loc de reculegere) anulează toate aserțiunile filozofic-politice ale lui Daniel Barbu și, ipso facto, ale dlui Lucian Boia. Și, mai ales, afirmația – absurdă – că „și comunismul este democratic” (p. 48-49). Dar discuția este prea lungă pentru a continua aici. Iar cifrele avansate de d-sa, recunoscute, oficial, sunt de asemeni inexacte: Să-i dăm cuvântul: potrivit unui document oficial din 1968, între 1950 – 31 martie 1968, au fost arestate în România „91.338 de persoane și condamnate 73.535” (p. 69). Nici autorul nu crede în adevărul acestor date („o subevaluare”). I se pare totuși că nici „două sau trei milioane” (p. 70). Pe ce se bazează? (Cât privește evaluările d-lui Dinu C. Giurescu, Istoria României, capitolul Represiunea și răsturnarea elitelor poate fi ignorat.
15. În schimb, capitolul Rezistența are nevoie de multe completări. Ajunși la aspectele criminale ale regimului instaurat de Moscova în România, prin Ana Pauker, Gheorghiu-Dej și N. Ceaușescu, fie-ne îngăduit a ne opri asupra altui mod de a parcurge, a rememora și a judeca evenimentele politice de după 1944-1945. Este vorba de o istorie orală. Semnificația ei importantă au relevat-o Ana Blandiana și mult regretatul ei soț și permanent colaborator, Romulus Rusan, atunci când au luat inițiativa întemeierii Memorialului victimelor comunismului. Promovând „memoria ca formă de justiție” precum era formula enunțată de Ana Blandiana, ei au organizat, în cadrul Memorialului un Centru internațional de studii asupra comunismului, care a organizat o serie de simpozioane și a publicat lucrări de istorie pentru tineret cu colaboratori de prim rol în evenimente. Astfel s-au readus din amintire sau prin intervenții ad-hoc probleme adiacente și aspecte absconse, puțin cunoscute sau neglijent interpretate, din anii 1945-1989. Iată-i deci pe cei doi scriitori deveniți istorici! Mai ales, iată-l pe blândul (dar tenacele) Romulus Rusan ocupându-se ca editor – a 110 volume (44.000 de pagini!) de gândire istorică. Este singurul exponent public – literat și istoric – care a înțeles că Memorialul se găsește într-o clădire „ale cărui ziduri sunt îmbibate de suferință”. În lucrările publicate de Romulus Rusan apare cvasiintegrala epocă a opresiunii comuniste.
Simpozioanele transformate în cărți tipărite purtau importante titluri ale „etapelor” destrucției României. Iată-le pe unele dintre acestea: Instalarea comunismului (1995). Anul 1946. Începutul sfârșitului (1997), Anul 1947. Căderea Cortinei (1998). Instituționalizarea comunismului (1998), Mecanismele terorii (1999), Cronica unui sfârșit de sistem (2003). Putem urmări astfel – mai evident decât în alte scrieri – din alte contribuții directe, desfășurarea evenimentelor. Mai mult decât atât, Romulus Rusan căuta să se adreseze celor tineri, pentru care a editat volumele Ora de istorie, dându-și seama că este „degradată”. Prestația principală, istorică a scriitorului-editor este însă monumentala Cartea morților – 880 de pagini – în care sunt înregistrați zeci de mii de eroi care și-au dat viața înfruntând Securitatea și temnițele ei. Alături de acest volum, Romulus Rusan a scris el însuși o importantă cronologie și geografie a represiunii comuniste în România – 1945-1989, tradusă în limbile franceză, engleză și germană. Ei bine, să fi fost asemenea contribuții de istorie actuală scrise chiar în zadar? Nici una dintre lucrările mai sus menționate nu au atras atenția d-lui Lucian Boia! Romulus Rusan, modest, nu și-a atribuit vreun merit pentru tot ceea ce a întreprins. Poate că scriitorul se simțea mai implicat în istoria suferințelor victimelor decât sunt astăzi cercetătorii istorici „obiectivi”. În nici un caz volumele editate în Centrul internațional al Memorialului Sighet nu pot lipsi din evocările istoriei României. De altfel, au colaborat cu Romulus Rusan în cadrul acestor lucrări-simpozioane binecunoscuți rezistenți anti-comuniști din alte țări, în frunte cu celebrul Vladimir Bukovski. Sunt cei care au spus NU. Oponenți și dizidenți din anii ’70-’80 (titlul volumului apărut în anul 2005).
16. Scriitori de talent, precum Romulus Rusan și Ana Blandiana, și-au pus puterea lor de creație și de convingere în descoperirea adevărurilor ascunse ale evenimentelor socialpolitice din istoria noastră din ultimii zeci de ani. Perspectivele noi în cercetarea istorică meritau să fi fost utilizate de autorul Straniei istorii a comunismului românesc.
S-ar putea adăuga la această indiferență față de sursele de informații istorice utile și ignorarea totală a rezistenței anti-comuniste din Occident (din așa-numita) „lume liberă”, în Europa (mai ales în Franța, la Paris), și în Statele Unite. Este de neînțeles faptul că nici un nume, nici o prestație din exil nu apare, în această perspectivă occidentală, în cartea d-lui Boia. Nici Monica Lovinescu, nici Virgil Ierunca, nici publicația „Lupta” a lui Mihai Korné și a Antoniei Constantinescu, la Paris, nici activitatea unor grupări de români anti-comuniști (de diverse sensibilități politice) prezente în Canada sau în Statele Unite ale Americii nu au atras atenția acestui istoric român. Chiar dacă l-a avut alături în Universitatea București pe domnul Neagu Djuvara, un reprezentant de seamă al exilului românesc din Franța!
17. Iată de ce, încheind aceste observații, nu pot decât să ne surprindă – cu întristare – cuvintele autorului de la p. 92: „S-a afirmat adesea că... românii sunt cei care s-au opus în mai mică măsură comunismului. Afirmație în egală măsură adevărată și neadevărată...”
Nu este un „paradox românesc”! Paul Goma, lucrările editate de Memorialul Sighet, memoriile deținuților politici, închisorile, Canalul Dunăre – Marea Neagră, exilul românesc început în 1950, la Paris – dar mai ales Cartea morților sunt tot atâtea dovezi care contrazic flagrant orice îndoieli ale oricărui istoric!
Dacă ar fi luat în seamă asemenea mărturii consemnate în scrieri sau expuneri orale, istoria timpului prezent în România sub ocupație sovietică, corupție politică și trădări interne nu ar mai fi putut părea astăzi chiar atât de „stranie” domnului profesor Lucian Boia.
*
După cum arătam la începutul acestei prezentări critice, anii de sângeroasă teroare și corupție, externă și internă, nu merită a li se atribui denumirea vreunei ideologii.
Ceea ce s-a abătut asupra României noastre după 1944-1945 a fost cu adevărat o mârșavă, o premeditată crimă genocidară.
Ale cărei consecințe încă nu au dispărut... Ignorarea, falsificarea propriei noastre tragedii naționale astăzi nu sunt decât o tristă dovadă.

P.S. Volumele simpozioanelor ținute la Sighet, în incinta Memorialului, și consemnate, prin excepționala grijă de editor a lui Romulus Rusan, în Analele Sighet, au fost utilizate juridic în procesul comunismului din România, de Secția Parchetelor Militare (condusă, în 2006, de generalul Dan Voinea): Analele Sighet 7. Anii 1949-1957 și Analele Sighet 10. Anii 1973-1989. Cicerone Ionițoiu le-a înaintat Parchetului în dosarul nr. 35/2006. Aceste volume conțin documente și mărturii directe ale rezistenței românești – de care trebuie să se țină seama în istorie...