Răzvan Voncu,
Poeţi români
de azi, I,
Editura Muzeul
Literaturii
Române,
Bucureşti,
2015, 180 pag.
Răzvan Voncu dă în Poeţi
români de azi, I (Editura
Muzeul Literaturii
Române, 2015) primul
eşantion dintr-o istorie
a poeziei noastre
contemporane; primul
volum e ceea ce se cheamă, în
film, un episod pilot, menit să
contureze cadrul general –
periodizarea, organizarea
sumarului, valorizare, „valutare“,
cum spune Răzvan Voncu –,
dar şi să testeze orizontul de
aşteptare al cititorului, critic
literar sau /şi elev/ student
care vor fi găsit în manuale,
în tipare, adesea, osificate, pe
Nicolae Labiş şi A.E. Baconsky,
Nichita Stănescu şi Ana
Blandiana, Mircea Dinescu şi
Gellu Naum.
Fiind doar un eşantion „de încercare”
rămîne inutil şi cam pricinos a face
inventarul autorilor abordaţi, constatînd,
cum s-a întîmplat, „lipsuri”, absenţe
ori o reevaluare secvenţială; interesează,
în primul rînd, criteriile şi judecăţile
de valoare şi situare asupra fenomenului
care se desfăşoară pe un teren în
mişcare, cu un relief ce se schimbă
mereu. Răzvan Voncu este foarte
limpede: criteriul, „singurul care
contează” este punctul de vedere
al cititorului de azi „căci un poet este
actual în măsura în care creaţia sa
mai spune ceva sensibilităţii cititorului
de azi”, lectura şi, implicit, repoziţionarea
autorilor în istoria literaturii postbelice
făcîndu-se „din unghiul sensibilităţii
noastre de azi”. Astfel, Răzvan Voncu
aduce opera unor poeţi din veacul
trecut în actualitate, demersul său e
viu, dinamic, în dialog cu cititorul
acelei opere pentru că, iată, criticul
şi cititorul trebuie să răspundă,
împreună, la cîteva întrebări inevitabile;
ca în cazul lui Nicolae Labiş, multiplicat,
apoi, în economia volumului cu fiecare
poet interogat: „Cît anume din creaţia
sa a fost poezie adevărată şi cît a fost,
citîndu-l pe Eugen Negrici, agitaţie
şi propagandă prin poezie? Cît din
faima lui Nicolae Labiş s-a datorat
recunoaşterii dezinteresate, de către
critică şi cititori, a talentului său şi
cît adeziunii sale idelogice? Cum îl
citim astăzi pe Labiş? Şi, în fond, îl
mai citim? Mai este Labiş un poet
actual?”.
Pînă a ajunge, însă, la întrebările
privind opera fiecărui poet analizat,
Răzvan Voncu formulează cîteva judecăţi
de valoare şi de situare „globale”, care,
nu mă îndoiesc, vor aduna, din partea
unora, mirări, interjecţii, critici şi
sarcasme on line, din partea altora,
mai puţini, poate, adeziuni şi răspunsuri
afirmative: „Se pare că, într-adevăr,
poezia este partea cea mai solidă şi,
în acelaşi timp, mai originală a literaturii
noastre; ca atare, ea ne reprezintă cel
mai bine în faţa umanităţii. (...) Într-o
epocă în care poezia îşi restrînge raza
de acţiune, cînd cultura însăşi reculează
în faţa informaţiei şi entertainment-ului,
noi continuăm să oferim lumii poezie.
Să ne bucurăm pentru originalitatea
literaturii noastre? Să ne neliniştim
din cauza acestui aparent defazaj?”,
se întreabă Răzvan Voncu, retoric,
fireşte, dar provocator, îndemnînd la
meditaţie şi (re)lectură, dincolo de
umori, fandoseli şi ifose provinciale.
În ceea ce-l priveşte, Răzvan Voncu
afirmă net că „departe de a fi «protocronică»,
literatura noastră este vitală şi originală”,
iar argumentele solide ale criticului,
în acest prim volum al istoriei sale sînt
Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Horia
Bădescu, Gellu Naum, Ioan Flora, Ioan
Es.Pop. Discutabilă este, însă, periodizarea
poeziei, implicit, a literaturii noastre
de azi; lirica începe, e adevărat, cu
Nicolae Labiş, începutul e în 1948, dar
împărţirea în două perioade – Perioada
comunistă (1948-1989) şi Perioada
democratică (1990-2015) – nu e
pertinentă. Anul 1990 nu e important
pentru istoria literaturii noastre
contemporane, nu este unul de graniţă,
nu separă două lumi pentru că, iată,
libertatea de expresie dobîndită atunci
marchează, în chip decisiv, doar profilul
interior al operei, modalităţile, temele,
motivele, formele de exprimare şi
apariţia unor segmente obturate de
cenzura vechiului regim, cum e poezia
„sentimentului religios”, de exemplu.
Un argument suficient de puternic
este „nouăzecismul” ivit din Cenaclul
Universitas, care, în 1990, îşi afirma
răspicat diferenţa specifică faţă de
optzeciştii veniţi din Cenaclul de Luni;
cîţiva ani mai tîrziu, nouăzeciştii se
repliază, afirmînd, la fel de net, faptul
că poezia lor o continuă pe aceea a
predecesorilor (fenomenul a fost
impecabil analizat, recent, de Gabriela
Gheorghişor în Cristian Popescu.
Arlechinada tragică). De altfel, Răzvan
Voncu însuşi, analizînd opera lui Nichita
Stănescu într-un capitol semnificativ
intitulat Anii ’60. Resurecţia lirismului.
De la neomodernism la postmodernism,
ajunge la aceeaşi concluzie: „perioada
de după 1989 nu este un moment
literar de sine stătător, ci doar o prelungire
a unor tendinţe amorsate în deceniul
anterior”. Iar argumentele vin, în avalanşă,
cu aproape fiecare poet din
sumar, cu destinul început în „perioada
comunistă” şi continuat în „perioada
democratică”, de la Marin Sorescu,
Ana Blandiana, Dan Laurenţiu, Nicolae
Prelipceanu, Mircea Dinescu, Vasile
Dan, Horia Bădescu, Gellu Naum, la
Ioan Flora, Eugen Suciu, Gabriel Chifu,
Liviu Ioan Stoiciu, Ioan Es.Pop, Adrian
Alui Gheorghe, Marian Drăghici, Paul
Vinicius, Daniel Bănulescu.
Partea care rezistă oricăror discuţ
ii/dispute e însuşi fondul sintezei
lui Răzvan Voncu, analiza fiecărui
autor, în filiaţiile sale, în contextul
epocii şi în orizontul revalorizării din
perspectiva schimbărilor de paradigmă
lirică şi de sensibilitate care vor fi
avut loc vreme de aproape şaptezeci
de ani, din 1948 pînă în 2015. Substanţial,
temeinic, aplicat, foarte strîns
argumentat, studiul Nicolae Labiş.
Posteritatea dificilă a unui poet afirmat
într-o epocă barbară e unul dintre
cele mai importante din cîte s-au
scris despre „albatrosul ucis” al poeziei
noastre de astăzi. Mai întîi, Răzvan
Voncu îl scoate pe Labiş, fie şi parţial,
din tiparul „poet comunist”, fixat,
mai cu seamă, prin manualele şcolare,
„valutîndu-l”, cum spune, din unghiul
sensibilităţii noastre actuale. În epocă,
Labiş era (pînă şi) pentru Mihai Beniuc,
„dezgheţul aşteptat”, pentru Geo
Bogza, „marele poet al generaţiei”,
iar G. Călinescu îl numea „un meteor
pe cerul întunecat” al literaturii vremii;
şi tot în epocă, însă, propaganda
activiştilor culturali a impus o
sumă de poeme obscure precum
Partidului, Întîlnire cu tractoriştii,
Oraţie de nuntă, Comunistului, care
au creat imaginea convenţională a
„poetului comunist”: Răzvan Voncu
scrie, pe bună dreptate, despre nevoia
de Labiş a propagandei literare a
regimului, cum, la fel, aceasta va
avea „nevoie” de A.E. Baconsky pentru
a afirma, cu „modelul Steaua”, o
iluzorie recuperare a proscrişilor, a
lui Lucian Blaga, în primul rînd
sau, în anii ’80, de Nichita Stănescu
(cu grupajele de poeme din „Luceafărul”)
pentru a „negocia” cu tinerii optzecişti
„cum trebuie să se scrie poezie”: din
confruntarea cu ideologia regimului,
notează foarte inspirat criticul, „poetul
nu putea ieşi învingător. Chiar
dacă nu ar fi plecat dintre noi atît de
tînăr, destinul său literar ar fi rămas
la fel de problematic. Situaţia lui
Labiş, în 1950, are ceva din tragedia
greacă: nici el nu-şi poate înăbuşi
talentul, care îşi cere imperios dreptul
la manifestare, nici epoca în care
se produce această afirmare nu este
dispusă, de dragul acestui talent,
la concesii politice şi culturale.
Confruntarea era inevitabilă, iar
destinul celui slab (poetul) era şi el
dinainte stabilit. Pur şi simplu, Nicolae
Labiş este un talent născut prea tîrziu
sau prea devreme. În orice caz, într-un
moment literar complet nepotrivit”.
Numai că, din păcate, ceea ce s-a
stabilit în „momentul literar complet
nepotrivit” s-a perpetuat, zeci de ani,
în manualele şcolare; mă întreb care
va fi fost imaginea lui Labiş, fie şi
pentru elevul de gimnaziu, dacă acesta
ar fi găsit în „cartea de citire”, alături
de Moartea căprioarei, un poem
precum Rîsul, în loc de Întîlnire cu
tractoriştii, 100, o parodie a lui 23
August 1944, în loc de Comunistului,
Poezia, în loc de Partidului: ce ar fi
fost „poetul comunist” fără „circulaţia
restrictivă şi defectuoasă a operei”,
cum spune Răzvan Voncu? În orice
caz, criticul fixează ferm reperele de
unde poate începe „relectura” lui
Labiş care cultivă un model poetic
apropiat de modernitate, readuce în
poezia noastră „modelul Eminescu”,
îi frecventează, „pe sub nasul cenzorilor”,
pe Ion Pillat, Tudor Arghezi, lirica
baladescă a Cercului Literar de la
Sibiu, Geo Dumitrescu; în sfîrşit,
Labiş este, poate, după Eminescu,
„poetul cu cel mai intens sentiment
al naturii”, iar filiaţiile liricii sale cu
„exerciţiile” lui Nichita Stănescu din
Argotice sînt, cu adevărat, spectaculoase.
Dacă de la A.E. Baconsky rămîne mai
nimic, iar Ion Brad este un „tradiţionalist
modern”, Nichita Stănescu. Poezia ca
stare de libertate este, ca şi cel despre
Labiş, un studiu care interesează în
cel mai înalt grad exegeza autorului
Necuvintelor; Răzvan Voncu demontează
şi studiază atent mecanismul expansiunii
imaginii publice a poetului, după ce,
între 1960 şi 1970, a fost impus de tinerii
critici ai generaţiei ’60 (N. Manolescu,
E. Simion), „cu concursul entuziast
(şi competent) al publicului”: excepţionale
sînt analizele la Argotice (unde criticul
îl descoperă pe „primul Nichita”) şi
Operele imperfecte, cum, la fel, foarte
convingătoare sînt notaţiile despre
„colaboraţionismul” poetului: „Nu
poate fi ignorată, în contextul contestaţiilor
de azi, nici totala sa opacitate la poezia
realist-socialistă, opacitate explicabilă
biografic (mama poetului era rusoaică
albă, fugită cu familia, din Rusia,
de frica bolşevismului), sociologic
(Nichita primise în casă educaţie micburgheză,
cu pian, cu un anumit
respect faţă de valorile tradiţionale),
dar mai ales prin structura esenţialmente
lirică a poetului. Între discursivitatea
poemelor epice realist-socialiste şi
suavul lirism stănescian nu putea
exista niciun fel de afinitate. Refuzul
poeziei de agitaţie şi propagandă
indică limpede absurditatea acuzaţiei
de colaboraţionism; dacă Nichita ar
fi vrut să parvină literar, atunci, între
’52-’57, era momentul. El şi-a respectat,
însă, convingerile şi a ales libertatea
supremă: cea a poeziei adevărate...”.
Judecăţile de valoare şi situare sînt foarte limpezi şi inspirate, în fraze şi
formule care se reţin, identificînd, cu precizie, autorii, personalizîndu-i. Marin
Sorescu este „scriitorul cu cel mai bun control al strategiilor auctoriale din
literatura noastră postbelică”; Ana Blandiana „a întemeiat blagianismul în
poezia postbelică”; în lirica lui Gh.Tomozei, „tragicul are frontieră comună
cu ludicul”; Dan Laurenţiu este un „postmodernist religios”; Virgil
Mazilescu este un „poet esenţial în trecerea de la neomodernismul
dominant al generaţiei şaizeci la postmodernismul generaţiei optzeci”; N.
Prelipceanu aduce „în peisajul deceniilor ’60-’70 un tip cu totul special de
livresc”; Mircea Dinescu scrie în O beţie cu Marx „cel mai plauzibil
document al raportului unui mare poet cu monstrul numit Istorie”; Şerban
Foarţă dovedeşte faptul că „poetul român, chiar în timpuri vitrege, este capabil
să inoveze şi să rămînă, cumva, sincron cu noile curente de pe plan universal”;
Horia Bădescu este unul dintre „puţinii autori români de azi care au reuşit
să pătrundă pe piaţa literară occidentală în condiţii onorabile”; memorabil,
despre Gellu Naum: „Poezia lui Gellu Naum tinde să fie tot mai mult, în ultimii
ani, o poezie a după-amiezii. Nonconformismul structural al fostului avangardist
exploatează abulia ce însoţeşte această perioadă a zilei, pentru a suspenda
în neant lanţurile de determinări logico-sintactice şi pentru a spulbera
stările de agregare ale discursului”; insurgenţa lui Ioan Flora e „un act de
rebeliune faţă de o întreagă tradiţie a poeziei moderne, lirică prin definiţie,
interesată de metaforă şi de stilul înalt”; în Ţeasta lui Eugen Suciu e o „splendidă
kenoză lirică”; poezia lui Gabriel Chifu din ultimele cărţi „s-a sublimat, şi-a
purificat recuzita şi a adoptat o convingătoare retorică a simplităţii, care
rezonează fin cu naturaleţea gîndului poetic”; la „postmodernul şi hiperboreeanul”
Liviu Ioan Stoiciu, criticul analizează „despărţirea de optzecism”; foarte frumoasă
şi convingătoare analiza felului cum Ioan Pop a devenit Ioan Es.Pop, „cel
mai important poet afirmat după 1989” etc.
Într-o altă ordine, nu cred că locul lui Vasile Dan e la capitolul
Afirmări tîrzii şi postume, ci în Echivocul deceniu ’70-’80. Aş renegocia
pariurile cu „poeţii de mîine”. În sfîrşit, Răzvan Voncu furnizează în Poeţi
români de azi, I un model al felului cum trebuie „recuperaţi” poeţii
români din Basarabia; Liviu Damian, Dumitru Matcovschi, Arcadie Suceveanu,
Călina Trifan, Nicolae Spătaru, Emilian Galaicu-Păun sînt, deocamdată,
poeţii pe care Răzvan Voncu îi aduce acasă.
Răzvan Voncu nu ne spune în cîte volume a proiectat istoria poeziei
noastre contemporane. Începutul e strălucit. Aşteptăm urmarea.