Scena Teatrului Odeon din Bucureşti a găzduit de-a lungul anilor '90 o serie de spectacole de dans realizate de Raluca Ianegic, în cadrul Centrului de Expresie Artistică, care a funcţionat în acest teatru, cât şi altele concepute de Sergiu Anghel. La acestea s-au adăugat spectacolele încadrate formulei de teatru-dans, în coregrafia şi regia lui Răzvan Mazilu.
De doi ani însă, această scenă a devenit un loc obişnuit de întâlnire al iubitorilor dansului. Aici s-au desfăşurat, în luna iunie a anului trecut, Zilele dansului contemporan românesc, iar în luna mai a acestui an Festivalul Internaţional de Dans BucurESTi - VEST. Şi această deschidere pentru arta dansului continuă, aşa cum s-a dovedit de curând, când doamna director artistic Dorina Lazăr a oferit gratuit scena, companiei Teatrului de Balet "Oleg Danovski" din Constanţa, care a dat un recital la Bucureşti.
Am înregistrat cu bucurie că sala era arhiplină şi că aplauzele finale păreau că nu vor să se mai sfârşească. Şi bucuria a continuat să sporească şi după terminarea spectacolului, când l-am auzit pe directorul general al teatrului, reputatul regizor Alexandru Dabija, invitând trupa constănţeană să dea lunar astfel de spectacole în Capitală.
Reacţia entuziastă a publicului este un semn care trebuie luat în consideraţie. Recunoşti imediat un public care pleacă mulţumit de la teatru, chiar dacă şi-a sacrificat o seară de odihnă sau a renunţat la alte oferte sau treburi şi a venit să urmărească un spectacol, care i-a umplut sufletul de bucurie.
O parte dintre dansurile prezentate de compania Teatrului de Balet "Oleg Danovski" au făcut parte şi din recitalul care a încheiat Concursul Internaţional de Dans şi Festivalul de Dans, desfăşurate în luna iunie a acestui an la Constanţa. De asemenea, tot ca la acel recital, alături de membrii companiei au fost invitaţi să danseze şi alţi interpreţi: Corina Dumitrescu, de la Opera Naţională din Bucureşti, Răzvan Mazilu de la Teatrul Odeon şi Gigi Căciuleanu, astăzi cetăţean francez şi artist cu statut internaţional, care în ultimii ani a fost însă prezent adesea şi în România.
Liantul dintre diferitele numere de recital l-a constituit un scenariu, gândit de Ana Maria Munteanu, directorul manager al companiei constănţene, împreună cu Răzvan Mazilu, care a asigurat şi regia spectacolului, iar cel care a interpretat cu naturaleţe şi umor texte din lirica lui Nichita Stănescu şi altele adaptate diferitelor momente ale recitalului a fost actorul Gabriel Pintilie.
Piesele din repertoriul clasic au alternat cu altele de factură contemporană, nota dominantă fiind dată de acest din urmă stil, căruia i-au aparţinut atât Prologul creat de Florin Fieroiu şi interpretat de Răzvan Mazilu, pe muzică de Louis Armstrong, cât şi piesa finală, La vie en rose, concepută şi interpretată de Gigi Căciuleanu, pe muzica aceluiaşi compozitor.
Pas de deux-urile clasice, care au reprezentat genul, au fost cel din Cenuşăreasa, interpretat de Aliss şi Cristian Tarcea, cel din Lacul lebedelor, actul III, dansat de Olimpia Cheţa şi Gigel Ungureanu şi cel din Spărgătorul de nuci, în interpretarea lui Monica Cherecheş şi a lui Traian Vlaş - toate trei în coregrafii semnate de Oleg Danovski. S-a remarcat în mod deosebit rafinamentul şi acurateţea mişcării lui Monica Cherecheş, cât şi faptul că Gigel Ungureanu a crescut mult profesional, însuşindu-şi adecvat maniera elegantă a genului.
În pas de deux-ul din Carmen, Daniel Precup s-a dovedit a fi inadecvat rolului lui Don Jose şi nici Jenna Johnson, în rolul titular, nu a fost suficient de convingătoare. Un parfum de retro a fost adus în scenă de alt cuplu, cel al soţilor Delia şi Călin Hanţiu, în coregrafia acestuia din urmă, intitulată Too much reality can be too much.
Dansul contemporan şi-a dovedit, şi de astă dată, larga sa deschidere, cu multiple faţete, tot atât de multe câţi creatori a înglobat recitalul, fiecare reprezentând un univers coregrafic distinct. Atât Prologul cât şi piesa Autoportret 1940, ambele concepute de Florin Fieroiu, au avut în Răzvan Mazilu un interpret adecvat al ritmurilor de epocă, în foarte bună formă fizică, dar dispus la prea multe cochetării cu publicul, de care o personalitate plastică atât de marcantă nu are nevoie. Cele două fragmente din spectacolul lui Gigi Căciuleanu Mozartissimo au fost admirabil interpretate, primul de Felicia Şerbănescu şi al doilea de Aliss Tarcea şi Gigel Ungureanu, care au relevat, cu multă fineţe, întreaga poezie a compoziţiei coregrafice. Ţipătul cerbului, pe muzică tradiţională japoneză, una dintre ultimele creaţii ale lui Ioan Tugearu, preluată la compania constănţeană de Traian Vlaş, într-o interpretare personală, diferită de cea iniţială, a lui Cristian Crăciun, de la Opera din Bucureşti, dar şi la fel de valoroasă, a fost totuşi, de astă dată, uşor îngroşată, pierzându-şi puţin din puritatea mişcării.
Atât în Solo-ul pe muzică de Eric Satie, cât şi în Vasilică, pe un colaj de muzică tradiţională românească, Corina Dumitrescu a pus admirabil în valoare atât linia pură, neoclasico-modernă a primei lucrări, cât şi pe cea comică, de dans de caracter, a celei de-a doua, ambele în coregrafii de Mihai Babuşka. Din păcate, şi nu din vina dansatoarei, nu aceeaşi valoare a avut-o şi cea de-a treia piesă interpretată de ea, deoarece compoziţia coregrafului francez Jean Guizerix, Lettre intime, a fost, în mod surprinzător, lipsită de coerenţă interioară.
Cea mai tânără generaţie de coregrafi a fost reprezentată de Costel Georgescu, cu piesa Solitude, pe muzică de Phillipe Glass şi în interpretarea lui Cristian Tarcea şi de Mădălina Dan, cu lucrarea Noi cu noi, interpretată de coregrafă, împreună cu Sorina Şerban şi Ovidiu Muscalu. Piesa lui Costel Georgescu a fost mai palidă, mai monotonă decât ne aşteptam, după frumosul său debut în coregrafie, din această vară, în schimb cea a Mădălinei Dan a fost mult mai dezinvoltă, mai variată şi a adus un aer de puritate propriu generaţiei sale.
Gigi Căciuleanu, cu piesa sa La vie en rose, a încheiat strălucit recitalul. Pe lângă talent, pe lângă stilul său inconfundabil, pe lângă forma bună în care a fost, acest artist are şi o capacitate specială de a stabili o puternică legătură afectivă cu sala, şi făcând asta fără concesii ieftine, cu simplitate, dar cu multă căldură.
