Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Semn De Carte:
O epură a modernismului de Gheorghe Grigurcu


Modernismul: e un subiect vast cît un continent. Oricît ne-ar părea de cunoscut, dacă nu familiar, există tentaţia de a-l străbate neîncetat, din conştiinţa complexităţii peisajului său, a multiplicităţii unghiurilor din care poate fi abordat, a luxuriantei vegetaţii textuale ce-l acoperă, capabilă a-ţi da, pînă la urmă, senzaţia îmbătătoare a necunoscutului. O recentă încercare de explorare îi aparţine Mariei-Ana Tupan, care, în volumul Discursul modernist, se declară a fi ispitită "mai curînd de o hartă conceptuală decît de o descriere sau inventariere a fenomenelor". Impune minuţioasa d-sale informaţie ŕ la page, ca şi, în temeiul acesteia, o evitare a unei unilateralităţi metodologice, ergo a unui reducţionism mai mult ori mai puţin oneros. În chip inteligent, metoda aleasă este cea a pluralismului metodelor, sub semnul a ceea ce s-ar putea numi un postmodernism teoretic, în consonanţă cu ce se petrece pe alte meridiane, adică o degajare a perspectivei de obsesiile succesive ale cîte unui singur punct de vedere: "În anii nouăzeci, în proporţie covîrşitoare, studiile literare universitare indică o renunţare la purismul metodei, ca semn al recunoaşterii nu numai a codificării textului literar la diferite nivele, dar şi a imposibilităţii de a epuiza, dintr-o singură poziţie teoretică, sensurile lor multiple, contradictorii, peste care s-au suprapus uneori alte discursuri, alte sensuri istorice constituite. Se recunoaşte chiar că teoriile înseşi sînt pluraliste, că există mai multe "feminisme" (şcoala franceză sau anglo-americană), "deconstrucţii" (în linia lui Derrida sau în varianta americană a lui Paul de Man), "critici psihanalitice" (freudiene şi lacaniene)...".
Un prim nivel la care apare analizat modernismul e cel filosofic, întrucît teoria literară modernă e înclinată a aprecia rolul criticii ca un examen eminamente raţional, aşadar ca o formă specializată a criticismului kantian. Sub cupola acestuia, consideră autoarea, se situează întreaga istorie a modernismului şi postmodernismului. Kant a efectuat o "revoluţie copernicană", dislocînd Intelectul Divin, caracterizat de Aristotel ca noesis noeseos, intelect ce se autocontemplă, şi aşezînd în centru raţiunea, cercetată în privinţa propriilor mecanisme şi legităţi. Aşa cum observa romanticul Coleridge, filosoful german schimbă însăşi osia pe care se rotea domeniul său: încetînd a mai fi o ontologie, acesta devenise o antropologie. Punctului de vedere al lucrurilor, al existenţelor (onta) i se substituise punctul de vedere al omului: "Acesta a fost sîmburele originar din care a explodat modernismul, cu desprinderi succesive de planete, ca în expansiunea universului imaginată de filosoful-savant". Socotind că lucrul în sine e incognoscibil, Kant afirma că intelectul refuză a mai tenta o adecvare la lucruri, conform tezei lui John Locke, că el ne este oferit doar prin modificările pe care le vădeşte sensibilitatea noastră. Intelectul cunoaşte exclusiv propriile sale reprezentări despre lumea concretă, categoriile care nu reprezintă nici un obiect şi schemele transcendentale, care nu sînt cuprinse în fenomene. Deoarece asupra semnificatelor transcendentale se pot emite judecăţi contrare, al căror adevăr se sustrage verificării, metafizica este, la rîndu-i, pusă între paranteze. În secolul următor, Nietzsche dezvoltă punctele de plecare kantiene în critica structurilor abstracte, despre care s-ar crede că reflectă chiar ordinea lumii sensibile, a contingentului, considerîndu-le simple reprezentări fictive, metafore, cu o sorginte retorică. Influenţa uriaşă a lui Kant se întinde şi peste orientările filosofice ale secolului XX, peste fenomenologia husserliană, filosofia analitică, ficţionalism, pozitivism, Gestaltpsychologie, ştiinţa cognitivă, analiza discursului, inteligenţa artificială. În strînsă relaţie cu modernismul, trebuie reţinută opinia unor Con Davis şi Schleifer, potrivit căreia tutelarul filosof german preface filosofia veacului XX în analiză lingvistică. Disocierea dintre obiect şi reprezentare, dintre referent şi semnul ce i se substituie a dus la o problematizare a semnificaţiei, la o criză a ideii despre obiect. Absentînd o bază ontologică a semnificării, s-a ivit un tablou al unei culturi dispersate, compuse din seriile de discursuri ce codifică reprezentările despre lume ale fiecărei generaţii. Prin destabilizarea legăturii limbajului cu referentul a luat naştere jocul lingvistic, nu doar gratuit, căci nu trimite la repere extratextuale, ci şi fără sens, căci blochează ori înmulţeşte relaţia dintre semnificant şi semnificat. Astfel drumul avangardei e deschis. După cum, pe un plan mai general, dislocarea semnului originar, al lucrului gîndit de Dumnezeu, explică un mit de căpetenie al modernităţii şi anume autonomia artei (care poate fi privită în paralel cu cea a oricărui alt sistem de semne, inclusiv ştiinţa ce devine în era pozitivistă un soi de joc matematic, străin de orice obiect al intuiţiei, un estetism sui generis!).
O schemă utilă a subiectului post-kantian, diferenţiat de cel romantic sau realist, care se legăna în ideea că ar putea imita Creatorul, cuprinde trei ipostaze: 1) spiritul autonom faţă de realitate, care-şi elaborează propriile construcţii ideale, înfăptuind o armonizare a subiectului şi obiectului, o reificare a spiritului în produsele sale pe care le poate contempla (simbolişti, fenomenologi, futurişti, constructivişti, ficţionalişti, wittgensteinieni, analişti, existenţialişti, pozitivişti); 2) subiectivitatea confiscată de propria viziune, obţinută din experienţa senzorială cu caracter de unicitate (decadenţi, romancieri ai fluxului conştiinţei, suprarealişti, expresionişti, "trăirişti", unanimişti); 3) o intersubiectivitate, o postură a eului înscris în ordinea simbolică a unei culturi (Lacan), a identităţii narative (Paul Ricoeur), a subiectivităţii "trupeşti", trupul însuşi posedînd formule interpretative pentru organizarea materialului procurat pe calea simţurilor (Maurice Merleau-Ponty, Martin Buber, Lakoff, Şcoala lingvistică cognitivă). Ori aşa cum scrie Merleau-Ponty: "mă împrumut pe mine din ceilalţi, îi creez pe ceilalţi din propria substanţă". Progresiva deconstrucţie a valorilor înseamnă o îndepărtare de "imperativul categoric" kantian. Astfel Şcoala de la Frankfurt şi Jürgen Habermas utilizează conceptul de raţiune instrumentală, avînd drept criteriu eficienţa, conform căreia ştiinţa n-ar fi decît un ghid al succesului în actualitate. Adorno susţine că "modele culturale" se ivesc în procesul socializării, impuse de clasele dominante, iar Norman Fairclough crede de cuviinţă a căuta originea concepţiilor noastre în ideologia puterii, inoculată membrilor colectivităţii prin educaţie instituţionalizată şi prin mass-media. Teorie nu chiar inocentă: "Presupoziţia că oricare regim politic este opresiv ni se pare foarte periculoasă şi falsă; şefii regimurilor totalitare sînt astfel exoneraţi de orice culpă, căci ideologia ar reprima individul în virtutea unei necesităţi metafizice...". Totuşi o determinare contextuală a modernismului se impune. E vorba de bifurcarea modernităţii, care e pe de o parte burgheză, precum o naraţiune a raţiunii victorioase şi a progresului, iar pe de altă parte estetică, precum o critică a acestei raţionalităţi şi a valorilor adiacente, taxate drept ipocrite, interesate în sens materialist, filistine (Baudelaire, Flaubert, Matthew Arnold, dadaiştii), alienante şi chiar represive (Ibsen, Kafka, Bruno Schultz, Trakl, Cehov, Şcoala de la Frankfurt, Michel Foucault). În altă variantă putem consemna o dublă direcţie, una care transmite o jubilaţie a modernizării (futurism, constructivism, naturism sau Neue Sachligkeit), alta ostilă modernizării industriale şi sociale, frecvent "aristocratică" (Nietzsche, expresionism, estetism). După Frederic Jameson, postmodernismul aspiră, în lipsa unei "dominanţe culturale", la o sinteză a elementelor clasice şi populare, a modernismului "înalt" (elitar) şi a celui "democratic", uneori prin adaptarea şi ambalarea unor creaţii valoroase în "produse de consum". Astfel sfîrşitul secolului XX ar învedera o ruptură de conglomeratul de fenomene pe care le desemnăm prin denumirea de modernism. Convergenţa doctrinelor ştiinţifice şi estetice ar reprezenta o mişcare menită a umple golul decretat de Kant între sferele "facultăţilor", cercetările de ordin psihologic relevînd cadrul raţional al percepţiei, reducînd ori suprimînd factorii subconştienţi şi atavismele. Ceea ce constituie, evident, o foarte incitantă temă de discuţie...
Meritorie ni se prezintă preocuparea Mariei-Ana Tupan pentru modernismul românesc, a cărui evoluţie e decelată şi urmărită în planul celui european. Primul nostru modernist i se pare a fi însuşi Eminescu, prin prisma a ceea ce d-sa numeşte "deconstrucţia metafizicii", cunoaşterea "în epistemă şi paradigmă", practica "reinscripţiei şi intertextualităţii". Trecînd, în mod ciudat, peste Macedonski, pe care-l etichetează, spre surpriza noastră, drept un "poet minor", cercetătoarea apreciază, pe bună dreptate că perioada "modernismului înalt" e marcată pe sol românesc de operele Hortensiei Papadat-Bengescu, de apariţia revistei Sburătorul, de eflorescenţa avangardei. Tudor Vianu în calitate de cronicar al ideilor, Liviu Rebreanu în cea de cronicar dramatic şi Emil Ciomac în cea de cronicar muzical completează tabloul noului canon cultural. E. Lovinescu, în speţă, modifică discursul critic autohton, graţie istoricizării valorilor estetice, a încercărilor de epistemologie culturală (analiza fenomenului estetic în conexiune cu ceilalţi vectori spirituali ai momentului), a deconstrucţiei istoriei în istorism (reîntoarcerea la trecut, sub pana tradiţionaliştilor, n-ar putea produce decît un mimetism sterp): "Echilibrînd raportul dintre tradiţie şi experiment, în sensul că recuperarea spiritului originar este imposibilă, generaţiile ulterioare realizînd totdeauna cel mult o re-scriere (antichitatea era doar o proiecţie a contemporanilor, după cum Renaşterea reinventase, de fapt, antichitatea), Lovinescu a susţinut modernismul care nu excludea continuitatea (în maniera lui T.S. Eliot), instituţionalizat ulterior ca modernism înalt". Fapt remarcabil, criticii noştri interbelici sînt aşezaţi într-o reţea de relaţii continentale, cu care n-am fost obişnuiţi. G. Călinescu, care se simţea liber, deoarece "încă nu exista teroarea teoriei, ci, dimpotrivă, o afirmare orgolioasă a independenţei de spirit într-un climat latitudinar, relativist", ne oferă, în locul unui tratat academic, Prelegeri de estetică (1939), "recurgînd uneori, ca H. Pater (apărător al impresionismului critic), la modelul platonic". Capitolul cărţii, închinat simbolurilor, "indică o direcţie stilistic-cognitivă care s-a dovedit fertilă, cunoscînd modificări, dar nu mutaţii la Tillyard, Bachelard şi, recent Foucault şi David Lodge". Despre Tudor Vianu se afirmă că ar cultiva un fel de "materialism cultural", tangent la Marx, Taine, Chadwick, Bahtin, Raymond Williams, prin relevarea mecanismelor de clasă, a factorilor instituţionali şi a "structurilor de sensibilitate" în geneza operelor. D. Caracostea e contemporan cu Noua critică, dovedindu-se un investigator, ca şi E. Lovinescu, al genezei textuale şi al intertextului, precum şi un precursor al "analizei discursului".
Ceea ce ne miră însă e adeziunea cercetătoarei la o datare "recentă" a modernismului, care ar acoperi exclusiv perioada 1890-1940. Ce urmează după această dată? Controversatul, oricum fluidul, dificil delimitabilul postmodernism? Luînd cunoştinţă de trăsăturile acestuia, enumerate de Frederic Jameson (în 1986), nu putem ocoli impresia că diferenţa sa faţă de "prototipul" modernist este, în destule puncte, incertă. Oricum, literatura română înfăţişează un caz aparte, în care nici măcar modernismul n-a putut continua, după 1947, din pricina cunoscutului hiatus istoric, decît de pe la mijlocul anilor '60. Cum stau lucrurile, în această privinţă, la noi? Pe unde trece graniţa, dacă graniţă este, între modernism şi postmodernism? Sînt întrebări la care nădăjduim că Maria-Ana Tupan va răspunde în cartea d-sale viitoare, pe care o anunţă, dedicată postmodernismului. Maria Ana-Tupan: Discursul modernist, Ed. Cartea Românească, 2000, 338 pag., preţ nemenţionat.