Evenimentele extraspectacologice
nu mai constituie demult o noutate
la TNB. Pentru cea mai importantă
instituţie teatrală a ţării, manifestările
culturale din afara scenei sunt
astăzi o permanenţă. Încet, încet,
cu răbdare şi o „regie” consecventă
cu sine, clădirea de la kilometrul zero
al Capitalei (care a „găzduit” recent,
în Sala Media, şi festivitatea decernării
premiilor Uniunii Scriitorilor ) a devenit,
după renovare, o „casă” a tuturor
artelor şi râvnită de toate artele. „Visele”
lui Ion Caramitru (a se citi proiectele)
se arată a nu fi sortite să dureze o
noapte, fie ea şi de vară, ci au bătaie
lungă şi se finalizează în fenomene
spectaculoase. Unul dintre acestea,
pe care timpul îl va aşeza, nu am niciun
dubiu, acolo unde i se cuvine, îl reprezintă
o donaţie de patrimoniu, constând în
douăzeci şi trei de sculpturi, cu o
semnificaţie de „premieră absolută”
la noi, atât din punct de vedere artistic,
cât şi material.
Pe Constantin Lucaci, fiindcă el
şi opera lui se află în prim-plan, l-am
cunoscut într-o vacanţă la Reşiţa pe
când eram elev. Nu pot preciza în ce
împrejurare, dar sunt sigur că i-am
simţit strângerea de mână cu timiditate
şi emoţie, pentru mine fiind deja un
nume cu faimă. I-am zis dintru început
maestre şi cu maestru l-am gratulat
decenii la rând. Ori de câte ori drumurile
noastre s-au întretăiat de atunci, de
regulă nu foarte des, ne bucuram
reciproc, povesteam îndelung, dovedind
că suntem doi bănăţeni cu poftă de
„givan”. În ce mă priveşte, mai ales
după ce m-am stabilit în Bucureşti, îl
„ameninţam” mai totdeauna când ne
întâlneam că îl voi vizita la atelier,
deşi nu prea am reuşit să mă ţin de
cuvânt. E adevărat că în preajmă-i,
pe de altă parte, mă comportam destul
de reţinut. Îmi venea greu să mă
debarasez de un sentiment de stânjeneală.
Acesta nu poate fi pus, totuşi, cum
am fost tentat să cred, pe seama
diferenţei de vârstă, căci nu-mi amintesc
să fi fost vreodată preocupat de ce
vârstă are. Pentru mine era sculptorul
Constantin Lucaci şi atât. Abia mult
mai târziu, când şi-a aniversat nouăzeci
de ani, făcând un calcul matematic,
am realizat, nu fără uimire, că doar
cu trei-patru ani e mai tânăr decât
părinţii mei. Explicaţia ar fi de căutat,
mai degrabă, în acel „nu ştiu ce”,
propriu personalităţii marilor creatori,
care atrage şi impune un exces de
respect ce convenţionalizează într-o
măsură raporturile umane. Drept
dovadă, nici cu trecerea timpului, chiar
şi după ce prietenia dintre noi câştigase
în vechime, inhibiţiile nu au dispărut
definitiv, cu toate că au intrat într-o
perioadă de relaxare. Întâlnirile, în
schimb, planificate şi eşuate atâta
amar de vreme, în ultimul său an
de viaţă s-au înmulţit, fără să mai
fie decise de voia hazardului. Schimbarea
ritmicităţii lor revine pregătirii de tipar
a cărţii ce i-a fost consacrată, Constantin
Lucaci. În căutarea Legendei Personale
de Dorina Sgaverdia, în apariţia căreia
la Editura „Palimpsest” mă implicasem
cu pasiune şi devotament. O carte
care scapă printre degetele genurilor
literare. Nu este nici monografie, nici
eseu sau interviu. E din toate câte un
pic, dar şi altceva. Adică şi o carte
de beletristică ingenios scrisă, situată
la liziera dintre realitate şi ficţiune.
Nu pentru că şi-ar fi trădat subiectul,
întrucât ceea ce se relatează în paginile
ei, mărturii biografice, aprecieri estetice,
documente, nu depăşeşte perimetrul
Constantin Lucaci, ci pentru că, din
punct de vedere al structurii, se adoptă
o formulă inedită, polifonică, edificată
pe trei voci distincte, aparţinând a trei
personaje: Comentatorul, doct, avizat,
meticulos, analitic, Ziaristul tânăr,
tupeist, iscoditor, viclean, şi, desigur,
Protagonistul, Maestrul, deţinătorul
baghetei magice.
Conştient de valoarea sa, întemeiată
pe o autoevaluare lucidă, Constantin
Lucaci nu-şi trădează opiniile şi exigenţele.
Aşa că pe parcursul „moşirii” cărţii,
tradusă şi în engleză de Ada Cruceanu,
convenisem să-l consult şi să-l informez
dacă se vor ivi probleme. Atât mi-a
trebuit! Nu bănuiam că maestrul este
un perfecţionist. Aci cerea să se scoată
un paragraf şi să se introducă altul, aci
revenea şi-l reintroducea pe cel eliminat.
Îl mâniau teribil neclarităţile, dar şi
aceia care formulau critici sau laude
fără să le argumenteze. Împotriva lor
oricând ar fi fost gata să scoată sabia
din teacă şi să sară la duel. Altfel, era
amabil, modest, afectiv, un boem
fără extravaganţe, cu umor. Când îi
călcam pragul mă întâmpina cu o ceaşcă
de cafea şi un pahar cu vin de calitate.
De asemenea, fiind un meloman înrăit,
de pe străvechiul său pick-up nu lipsea
niciodată discul unuia sau altuia din
compozitorii preferaţi. Suficient pentru
a se crea o atmosferă feerică şi propice
voluptăţilor dialogului. Câteodată mă
ridicam brusc din fotoliu şi mă plimbam
printre „alcătuiri” bizare, smulse dintr-o
imaginaţie enormă, atingându-le cu
palma ca să mă conving că miracolul
există şi e pipăibil. Pur şi simplu mi
se lipeau ochii de câte o lucrare şi nu
aş fi vrut să plec din atelier fără de
ea. O experienţă similară am mai
trăit în Cimitirul Montparnasse din Paris
în faţa Sărutului lui Brâncuşi, variantă
concepută ca monument funerar pentru
o tânără rusoaică. O jumătate de zi am
stat cu ochii pironiţi asupra acelei „pietre”
divine, în care am avut revelaţia că văd,
după ce balaurul a fost biruit, pe Făt
Frumos şi Ileana Cosânzeana înălţându-se
îmbrăţişaţi la cer.
Deşi au o identitate individualizată,
cu forme autonome, singulare,
întruchipările în oţel inoxidabil ale lui
Constantin Lucaci nu au denumiri, nu
se revendică de la o „poveste”, de la
o „mitologie”, ci lasă să se înţeleagă
că, privite împreună, înfăţişează un
amestec paradoxal de „populaţii”
ireale, care năzuiesc să devină „poveste”,
„mitologie”. Relaţiile dintre ele sunt
acelea dintre personajele unei piese
de teatru. În interiorul lor pulsează
aceeaşi energie şi acelaşi inefabil ce
te fac să le simţi ca pe o continuă
provocare. Ochii sculptorului, unul
afundat într-un trecut imemorial,
ancestral, terorizat de o metafizică
a inexprimabilului, şi altul într-un
viitor utopic, exorcizat, lepădat de rău,
aduc la vedere o lume-spectacol, cu
transparenţe şi respiruri de muzică a
tăcerii, rezultată din radiografierea
simultană a două spaţii diametral
opuse temporal. Poate şi de aceea
modul de a fi percepute suferă modificări
radicale la fel ca şi apa care ţâşneşte
din celebrele sale fântâni. Aceasta
încetează să mai fie apa noastră cea
de toate zilele, devine o apă creată
într-un laborator de alchimii fabuloase,
o apă personalizată, metamorfozată
într-o multitudine de arătări stranii,
onirice, concentrând în ele sunete de
orgă celestă.
Expuse într-o locaţie parcă anume
destinată lor, asigurată de Teatrul
Naţional, fantasmele lui Constantin
Lucaci aduc în actualitate un creator
de marcă. Dar iată cum s-a ajuns aici.
După decesul său, grăbit de un accident
stupid, fără de care încă ne-ar fi fost
alături, distinsa doamnă Irina Lucaci,
conştientă că „timpul nu are răbdare”,
s-a arătat a fi tot mai preocupată de
viitorul celor peste treizeci de lucrări
rămase în atelier. Desigur, persoană
inteligentă, sensibilă, cu un pios
cult pentru arta soţului, dumneaei nu
s-a gândit să le comercializeze şi să
scoată venituri de pe seama lor,
presupun defel neglijabile, ci primul
gând i-a fost, întocmai cum va şi
proceda, să le doneze. Chiar dacă
generoasa ofertă a găsit destui interesaţi,
îndeosebi din partea unor muzee, dar
şi a unei primării de sector din Capitală,
nu-i era nicidecum la îndemână să ia
o decizie. Când mi-a solicitat părerea
în legătură cu o posibilă alegere am
reacţionat fără nicio ezitare. Niciuna
dintre respectivele destinaţii, simbolic
vorbind, nu o vedeam potrivită cu
spiritul unor creaţii performative,
cu o poetică epurată de figurativ,
esenţializată la maximum. Îmi era
limpede că au nevoie de un aici şi
acum în mişcare, care nu numai să le
valideze, ci şi să exercite asupra lor
un rol activ. Prezenţa între pereţii unui
muzeu sau ai unei încăperi de primărie
nu ar fi fost decât o rezolvare cu
posibilităţi limitate. Soluţia muzeului,
ţintă finală, evident, pentru un
artist plastic ce se iluzionează cu puţină
eternitate, căci îi plasează opera la ea
acasă, îmi sugera oarecum prea apăsat
ideea de „depozitare” a „obiectului”
artistic, de conservare a lui, fără
altă alternativă decât a unei contemplări
periodice. Cealaltă soluţie, o sală de
primărie, indiferent de la ce intenţii
se revendica, m-a oripilat din start, o
consideram o coborâre într-un univers
mărunt, improvizat, apt să gâtuie
misterul şi vibraţia viului. Nu ştiam,
în schimb, ce să propun în loc. În cele
din urmă, mi-am amintit că la una
dintre vizite la maestru, înainte de a-i
părăsi atelierul, i-am spus că după
ce-i privesc lucrările mă despart de
ele cu o stare specială, eliberat de
angoase şi stresul cotidian, cum numai
după vizionarea unor mari spectacole
de teatru mi se mai întâmplă. M-a
ascultat atent şi cu o nedisimulată
plăcere. Nu însă şi fără să insiste
să-i descriu scene din Hamlet-ul lui
Tocilescu şi Vlad Mugur, Trilogia Antică
şi Unchiul Vanea ale lui Andrei Şerban,
Faustul lui Purcărete, Furtuna lui
Strehler sau Clasa moartă a lui Tadeuz
Kantor etc.
Aşadar, dacă nu mi-ar fi apărut în
minte acest amănunt, cu siguranţă
că „donaţia Constantin Lucaci” s-ar
fi îndreptat într-o altă direcţie. „Da,
am rostit deodată cu voce tare, ca
după o iluminare, destinatarul ideal
nu poate fi decât Teatrul Naţional”.
Doamna Irina a tresărit surprinsă, dar
şi nedumerită, părând că nu marşează
la ideea mea. Luase orice în calcul,
nu şi un foaier de teatru. Probabil,
că dorea să se consulte şi cu alţi sfătuitori
mai vechi şi de încredere verificată.
Or, eu, încântat de-a dreptul că am
găsit soluţia ideală, nemaiaşteptând
răspunsul, am acţionat imediat şi am
luat legătura cu Ion Caramitru. El
nu numai că a fost foarte receptiv la
„ofertă”, intuindu-i imediat importanţa,
dar s-a şi molipsit de entuziasmul
meu. A urmat apoi o descindere în
atelier cu Adriana Popescu, director
Strategii Culturale şi Comunicare la
TNB, şi lucrurile au demarat pe un
făgaş normal, trecându-se la îndeplinirea
formalităţilor necesare. Sculpturile,
investite metaforic de însuşi creatorul
lor cu titlul „spaţiu şi lumină”, beneficiază
acum chiar de „spaţiu şi lumină”. Dar
şi de ceva în plus. Fiindcă prin contact
seară de seară cu publicul, venit să
vadă alte şi alte spectacole, sunt expuse
unei permanente revitalizări, încărcându-se
nonstop cu tensiuni şi sensuri noi,
ceea ce le atribuie şi lor calitatea de
spectacol.