Evenimentele extraspectacologice nu mai constituie demult o noutate la TNB. Pentru cea mai importantă instituţie teatrală a ţării, manifestările culturale din afara scenei sunt astăzi o permanenţă. Încet, încet, cu răbdare şi o „regie” consecventă cu sine, clădirea de la kilometrul zero al Capitalei (care a „găzduit” recent, în Sala Media, şi festivitatea decernării premiilor Uniunii Scriitorilor ) a devenit, după renovare, o „casă” a tuturor artelor şi râvnită de toate artele. „Visele” lui Ion Caramitru (a se citi proiectele) se arată a nu fi sortite să dureze o noapte, fie ea şi de vară, ci au bătaie lungă şi se finalizează în fenomene spectaculoase. Unul dintre acestea, pe care timpul îl va aşeza, nu am niciun dubiu, acolo unde i se cuvine, îl reprezintă o donaţie de patrimoniu, constând în douăzeci şi trei de sculpturi, cu o semnificaţie de „premieră absolută” la noi, atât din punct de vedere artistic, cât şi material.

Pe Constantin Lucaci, fiindcă el şi opera lui se află în prim-plan, l-am cunoscut într-o vacanţă la Reşiţa pe când eram elev. Nu pot preciza în ce împrejurare, dar sunt sigur că i-am simţit strângerea de mână cu timiditate şi emoţie, pentru mine fiind deja un nume cu faimă. I-am zis dintru început maestre şi cu maestru l-am gratulat decenii la rând. Ori de câte ori drumurile noastre s-au întretăiat de atunci, de regulă nu foarte des, ne bucuram reciproc, povesteam îndelung, dovedind că suntem doi bănăţeni cu poftă de „givan”. În ce mă priveşte, mai ales după ce m-am stabilit în Bucureşti, îl „ameninţam” mai totdeauna când ne întâlneam că îl voi vizita la atelier, deşi nu prea am reuşit să mă ţin de cuvânt. E adevărat că în preajmă-i, pe de altă parte, mă comportam destul de reţinut. Îmi venea greu să mă debarasez de un sentiment de stânjeneală. Acesta nu poate fi pus, totuşi, cum am fost tentat să cred, pe seama diferenţei de vârstă, căci nu-mi amintesc să fi fost vreodată preocupat de ce vârstă are. Pentru mine era sculptorul Constantin Lucaci şi atât. Abia mult mai târziu, când şi-a aniversat nouăzeci de ani, făcând un calcul matematic, am realizat, nu fără uimire, că doar cu trei-patru ani e mai tânăr decât părinţii mei. Explicaţia ar fi de căutat, mai degrabă, în acel „nu ştiu ce”, propriu personalităţii marilor creatori, care atrage şi impune un exces de respect ce convenţionalizează într-o măsură raporturile umane. Drept dovadă, nici cu trecerea timpului, chiar şi după ce prietenia dintre noi câştigase în vechime, inhibiţiile nu au dispărut definitiv, cu toate că au intrat într-o perioadă de relaxare. Întâlnirile, în schimb, planificate şi eşuate atâta amar de vreme, în ultimul său an de viaţă s-au înmulţit, fără să mai fie decise de voia hazardului. Schimbarea ritmicităţii lor revine pregătirii de tipar a cărţii ce i-a fost consacrată, Constantin Lucaci. În căutarea Legendei Personale de Dorina Sgaverdia, în apariţia căreia la Editura „Palimpsest” mă implicasem cu pasiune şi devotament. O carte care scapă printre degetele genurilor literare. Nu este nici monografie, nici eseu sau interviu. E din toate câte un pic, dar şi altceva. Adică şi o carte de beletristică ingenios scrisă, situată la liziera dintre realitate şi ficţiune. Nu pentru că şi-ar fi trădat subiectul, întrucât ceea ce se relatează în paginile ei, mărturii biografice, aprecieri estetice, documente, nu depăşeşte perimetrul Constantin Lucaci, ci pentru că, din punct de vedere al structurii, se adoptă o formulă inedită, polifonică, edificată pe trei voci distincte, aparţinând a trei personaje: Comentatorul, doct, avizat, meticulos, analitic, Ziaristul tânăr, tupeist, iscoditor, viclean, şi, desigur, Protagonistul, Maestrul, deţinătorul baghetei magice.

Conştient de valoarea sa, întemeiată pe o autoevaluare lucidă, Constantin Lucaci nu-şi trădează opiniile şi exigenţele. Aşa că pe parcursul „moşirii” cărţii, tradusă şi în engleză de Ada Cruceanu, convenisem să-l consult şi să-l informez dacă se vor ivi probleme. Atât mi-a trebuit! Nu bănuiam că maestrul este un perfecţionist. Aci cerea să se scoată un paragraf şi să se introducă altul, aci revenea şi-l reintroducea pe cel eliminat. Îl mâniau teribil neclarităţile, dar şi aceia care formulau critici sau laude fără să le argumenteze. Împotriva lor oricând ar fi fost gata să scoată sabia din teacă şi să sară la duel. Altfel, era amabil, modest, afectiv, un boem fără extravaganţe, cu umor. Când îi călcam pragul mă întâmpina cu o ceaşcă de cafea şi un pahar cu vin de calitate. De asemenea, fiind un meloman înrăit, de pe străvechiul său pick-up nu lipsea niciodată discul unuia sau altuia din compozitorii preferaţi. Suficient pentru a se crea o atmosferă feerică şi propice voluptăţilor dialogului. Câteodată mă ridicam brusc din fotoliu şi mă plimbam printre „alcătuiri” bizare, smulse dintr-o imaginaţie enormă, atingându-le cu palma ca să mă conving că miracolul există şi e pipăibil. Pur şi simplu mi se lipeau ochii de câte o lucrare şi nu aş fi vrut să plec din atelier fără de ea. O experienţă similară am mai trăit în Cimitirul Montparnasse din Paris în faţa Sărutului lui Brâncuşi, variantă concepută ca monument funerar pentru o tânără rusoaică. O jumătate de zi am stat cu ochii pironiţi asupra acelei „pietre” divine, în care am avut revelaţia că văd, după ce balaurul a fost biruit, pe Făt Frumos şi Ileana Cosânzeana înălţându-se îmbrăţişaţi la cer.

Deşi au o identitate individualizată, cu forme autonome, singulare, întruchipările în oţel inoxidabil ale lui Constantin Lucaci nu au denumiri, nu se revendică de la o „poveste”, de la o „mitologie”, ci lasă să se înţeleagă că, privite împreună, înfăţişează un amestec paradoxal de „populaţii” ireale, care năzuiesc să devină „poveste”, „mitologie”. Relaţiile dintre ele sunt acelea dintre personajele unei piese de teatru. În interiorul lor pulsează aceeaşi energie şi acelaşi inefabil ce te fac să le simţi ca pe o continuă provocare. Ochii sculptorului, unul afundat într-un trecut imemorial, ancestral, terorizat de o metafizică a inexprimabilului, şi altul într-un viitor utopic, exorcizat, lepădat de rău, aduc la vedere o lume-spectacol, cu transparenţe şi respiruri de muzică a tăcerii, rezultată din radiografierea simultană a două spaţii diametral opuse temporal. Poate şi de aceea modul de a fi percepute suferă modificări radicale la fel ca şi apa care ţâşneşte din celebrele sale fântâni. Aceasta încetează să mai fie apa noastră cea de toate zilele, devine o apă creată într-un laborator de alchimii fabuloase, o apă personalizată, metamorfozată într-o multitudine de arătări stranii, onirice, concentrând în ele sunete de orgă celestă.

Expuse într-o locaţie parcă anume destinată lor, asigurată de Teatrul Naţional, fantasmele lui Constantin Lucaci aduc în actualitate un creator de marcă. Dar iată cum s-a ajuns aici. După decesul său, grăbit de un accident stupid, fără de care încă ne-ar fi fost alături, distinsa doamnă Irina Lucaci, conştientă că „timpul nu are răbdare”, s-a arătat a fi tot mai preocupată de viitorul celor peste treizeci de lucrări rămase în atelier. Desigur, persoană inteligentă, sensibilă, cu un pios cult pentru arta soţului, dumneaei nu s-a gândit să le comercializeze şi să scoată venituri de pe seama lor, presupun defel neglijabile, ci primul gând i-a fost, întocmai cum va şi proceda, să le doneze. Chiar dacă generoasa ofertă a găsit destui interesaţi, îndeosebi din partea unor muzee, dar şi a unei primării de sector din Capitală, nu-i era nicidecum la îndemână să ia o decizie. Când mi-a solicitat părerea în legătură cu o posibilă alegere am reacţionat fără nicio ezitare. Niciuna dintre respectivele destinaţii, simbolic vorbind, nu o vedeam potrivită cu spiritul unor creaţii performative, cu o poetică epurată de figurativ, esenţializată la maximum. Îmi era limpede că au nevoie de un aici şi acum în mişcare, care nu numai să le valideze, ci şi să exercite asupra lor un rol activ. Prezenţa între pereţii unui muzeu sau ai unei încăperi de primărie nu ar fi fost decât o rezolvare cu posibilităţi limitate. Soluţia muzeului, ţintă finală, evident, pentru un artist plastic ce se iluzionează cu puţină eternitate, căci îi plasează opera la ea acasă, îmi sugera oarecum prea apăsat ideea de „depozitare” a „obiectului” artistic, de conservare a lui, fără altă alternativă decât a unei contemplări periodice. Cealaltă soluţie, o sală de primărie, indiferent de la ce intenţii se revendica, m-a oripilat din start, o consideram o coborâre într-un univers mărunt, improvizat, apt să gâtuie misterul şi vibraţia viului. Nu ştiam, în schimb, ce să propun în loc. În cele din urmă, mi-am amintit că la una dintre vizite la maestru, înainte de a-i părăsi atelierul, i-am spus că după ce-i privesc lucrările mă despart de ele cu o stare specială, eliberat de angoase şi stresul cotidian, cum numai după vizionarea unor mari spectacole de teatru mi se mai întâmplă. M-a ascultat atent şi cu o nedisimulată plăcere. Nu însă şi fără să insiste să-i descriu scene din Hamlet-ul lui Tocilescu şi Vlad Mugur, Trilogia Antică şi Unchiul Vanea ale lui Andrei Şerban, Faustul lui Purcărete, Furtuna lui Strehler sau Clasa moartă a lui Tadeuz Kantor etc.

Aşadar, dacă nu mi-ar fi apărut în minte acest amănunt, cu siguranţă că „donaţia Constantin Lucaci” s-ar fi îndreptat într-o altă direcţie. „Da, am rostit deodată cu voce tare, ca după o iluminare, destinatarul ideal nu poate fi decât Teatrul Naţional”. Doamna Irina a tresărit surprinsă, dar şi nedumerită, părând că nu marşează la ideea mea. Luase orice în calcul, nu şi un foaier de teatru. Probabil, că dorea să se consulte şi cu alţi sfătuitori mai vechi şi de încredere verificată. Or, eu, încântat de-a dreptul că am găsit soluţia ideală, nemaiaşteptând răspunsul, am acţionat imediat şi am luat legătura cu Ion Caramitru. El nu numai că a fost foarte receptiv la „ofertă”, intuindu-i imediat importanţa, dar s-a şi molipsit de entuziasmul meu. A urmat apoi o descindere în atelier cu Adriana Popescu, director Strategii Culturale şi Comunicare la TNB, şi lucrurile au demarat pe un făgaş normal, trecându-se la îndeplinirea formalităţilor necesare. Sculpturile, investite metaforic de însuşi creatorul lor cu titlul „spaţiu şi lumină”, beneficiază acum chiar de „spaţiu şi lumină”. Dar şi de ceva în plus. Fiindcă prin contact seară de seară cu publicul, venit să vadă alte şi alte spectacole, sunt expuse unei permanente revitalizări, încărcându-se nonstop cu tensiuni şi sensuri noi, ceea ce le atribuie şi lor calitatea de spectacol.