Doina Jela, Villa Margareta, Editura
Polirom, Iaşi, 2015, 529 pag.
Doina Jela este cunoscută
drept publicistă, traducă
toare şi cercetătoare
a perioadei negre a
comunismului. De altfel,
autoarea celor O sută
de zile cu Monica
Lovinescu (2008) a şi coordonat,
la Editura Humanitas, Colecţia
„Procesul comunismului“, iar
la Curtea Veche Publishing,
Colecţia „Actual“.
A publicat mai multe volume de
reconstituire a unor cazuri din epoca
totalitarismului: Cazul Nichita Dumitru.
Încercare de reconstituire a unui
proces comunist (1995), Această
dragoste care ne leagă. Reconstituirea
unui asasinat (1998), Drumul
Damascului. Spovedania unui fost
torţionar (1999), Lexiconul negru,
unelte ale represiunii comuniste
(2001), Afacerea Meditaţia Transcendentală
(coautor alături de Cătălin
Strat şi Mihai Albu, 2004), Ungaria
1956: revolta minţilor şi sfârşitul
mitului comunist (coordonatoare în
colaborare cu Vladimir Tismăneanu,
2006). La preocuparea pentru aflarea
adevărului, pentru păstrarea memoriei
se adaugă, conform propriei mărturisiri,
nevoia expierii unei „vini” paradoxalfericite,
aceea de a fi fost mai noroco(a)s(ă)
decât alţii, trecuţi prin crunte suferinţe:
„cred că violenţa exercitată asupra
altora şi văzută te marchează într-un
fel mai pervers decât cea îndurată
de tine, chiar dacă îţi ascute imaginaţia,
te obligă la efortul de a te pune în
locul celui care suferă, dar te face să
te şi simţi vinovat şi să te şi bucuri
că nu eşti tu în locul lui, în acelaşi
timp... ” (interviu din România
literară, nr. 10/ 2001, realizat de
Ara Şeptilici).
Cazul Nichita Dumitru a fost numit
„roman non-fictiv”, dar cărţiledocument
ale Doinei Jela „nu fac o
literatură” de autor. Abia prin Telejurnalul
de noapte (1997), o selecţie din caietele
sale de însemnări din vremea dictaturii,
aceasta tenta, cu o cheie autobiografică,
uşa spre proză. Obsedată de adevăr,
se lupta cu o „chinuitoare neputinţă
de a scrie vreodată ceva în acelaşi
timp adevărat şi de ficţiune”, deoarece
nu mai credea în literatură qua literatură
(invenţie, imaginaţie, minciună): „eu
nu mai cred în literatură. Sigur că
am o admiraţie cordială pentru scrisul
cu talent şi nu-mi imaginez viaţa fără
marii scriitori, zece, doisprezece. Dar
chiar şi aceştia mi-au rămas aproape
nu fiindcă sunt autori de ficţiuni, ci
fiindcă au o legătură cu sondarea
abisalităţii, a violenţei naturii umane.
Sábato, de exemplu, sau Malcolm
Lowry, sau Céline” (din acelaşi
interviu). Villa Margareta, volum
apărut în Colecţia „fiction-Ltd” a
Editurii Polirom, este tot o scriere
autobiografică, în care numele autoareinarator
coincide cu cel de pe copertă.
Şi nu doar numele. Dacă luăm în
considerare şi tematica identitară,
autoscopia dublată de psihoterapie,
ne-am putea gândi la un soi de
autoficţiune. Dar Villa Margareta mi
se pare, mai degrabă, o docu-ficţiune.
Şi în prima parte, Corespondenţi
de război, şi în a doua, Jurnal de
lăsare la vatră, autoarea adoptă
convenţia autenticistă a diaristicii,
însă cartea este, per ansamblu, un
montaj de pagini de jurnal,
memorialistică, bucăţi de proză
publicate în reviste, note informative
dintr-un dosar de Securitate (ca în
Întâlnirea Gabrielei Adameşteanu),
fotografii, desene, precum şi un tabel
cronologic al faptelor povestite (inserat
după Epilog).
Simbolic, Villa Margareta se deschide
cu relatarea unei discuţii despre fugă.
„From who, from what are you running
away…? ” – o întrebase pe D.J. un
tip în holul unui hotel din Patras. Iar
tot ce va urma va fi, de fapt, răspunsul
la această întrebare. D.J. se întoarce
în România să scrie o carte despre
procesul lotului Noica-Pillat, însă
ajunge la o confruntare cu sine însăşi
şi cu propriul trecut. Prin şedinţele
de psihoterapie cu „Doamna Mea de
Miercuri”, dar şi datorită unui fost
coleg din tinereţe, Relu Fărcaşu
(poreclit Rafael), care-i aduce un
manuscris. D.J. lucrează acum la o
mare editură din ţară, ca redactor.
Este ceva normal să primească
manuscrise. Se dovedeşte, totuşi, o
pistă falsă pentru cititor, întrucât
el va afla, pe parcursul lecturii, că
manuscrisul îi aparţinea chiar Doinei
Jela. De asemenea, cititorul va descoperi
ulterior că profesoara de franceză
din Topalu, zisă Mutulanca, era aceeaşi
D.J. Ba, mai mult decât atât, că această
Digei fusese prietenă în adolescenţă
cu Letiţia. Vlad Cernescu şi Letiţia
sunt protagonişti în manuscrisul
regăsit, care desfăşoară o poveste
atribuită ca narator lui Rafael, ca şi
cum el ar fi scris-o. Adevărurile sunt
scoase la iveală treptat, iţele se
descâlcesc progresiv, omisiunea
provizorie a unor informaţii fiind o
tehnică de creare a surprizei. Autochestionarea
trage vălul condescendenţei
şi asupra relaţiilor familiale ale autoarei,
şi asupra identităţii etnice, un „bagaj”
cărat şi în lumea occidentală, franceză,
unde trăise douăzeci şi doi de ani,
cu soţul şi cei trei copii. Sondajul
psihologic se transformă însă mai
mereu în (auto)analiză morală, a
societăţii româneşti cu tarele ei şi
a justiţiarismului personal: „Ce drept
aveam eu să împart oamenii în
buni şi răi? Să-i judec?”.
Dincolo de problematica intelectualmorală,
Villa Margareta conţine două
poveşti de dragoste: a prieteniei
adolescentine dintre Letiţia şi
Digei şi a amorului adulter, nebun,
cu năbădăi, dintre Vlad Cernescu
şi Letiţia. Vlad şi Letiţia sunt două
personaje cu abisalităţi dostoievskiene,
„fiinţe imposibile” într-o lume a „eticii
şi echităţii socialiste”. Vlad, profesor
de engleză, poet boem, minte sclipitoare,
rebel, ironic, cinic, provocator la
adresa regimului, reprezintă magnetul
pentru absolutista Letiţia, însă nu
doar pentru ea. Chiar şi mediocrul
Relu-Rafaelu, prietenul delator, stă
sub vraja imprevizibilului Vlad.
Despărţirea celor doi iubiţi este
rezultatul unui malentendu. Letiţia,
după ce se reîntoarce la soţ, moare
într-un accident de maşină (posibil
o sinucidere, nimeni nu poate şti).
Vlad, ginere de general de Securitate,
rămâne în atenţia organelor de
supraveghere inclusiv după Revoluţie,
deşi i se pierde apoi urma, cu ajutorul
soţiei care îi înscenează o înmormântare.
Dacă actualitatea politică a anului
2012 este comentată plecând de la
ştiri, tabloul comunismului românesc
se conturează şi din detaliile presărate
în rememorarea vieţilor câtorva
personaje, precum şi a naratoarei:
atmosfera generală de teamă,
conformismul, delaţiunile, sărăcia
majorităţii versus privilegiile
nomenclaturiştilor şi ale securiştilor,
avorturile ilegale etc. Există şi un
mic reportaj de la Revoluţie, şi semnale
legate de mistificările unor dosare
de urmărire informativă, aflate tot
în grija unor foşti securişti, azi lucrători
la C.N.S.A.S. Naraţiunea din Villa
Margareta, destul de încâlcită din
cauza reluărilor cu alte completări şi
a colajului documentar, vrea să spună
aproape tot ce se poate spune despre
trecutul recent.
Villa Margareta este o baracă de
grăniceri dezafectată unde se întâlneau
cele două adolescente, Letiţia şi Digei,
să vorbească despre literatură. Tot
acolo, cea din urmă va citi cărţi interzise
(de exemplu, 1984 de Orwell) şi va
scrie parte din povestea „scandaloasă”
a iubirii dintre Vlad şi Letiţia. Villa
Margareta este, în fond, un spaţiu al
purităţii morale şi al libertăţii, în
ea va muri, alcoolic şi bolnav, Vlad,
omul bălţilor dobrogene, personajsimbol
al acestor valori atât de rare
în comunism, şi nu numai. În ce
măsură ficţionalizează Doina Jela
realitatea, nici nu mai contează, Vlad
şi Letiţia ies din peisajul uman obişnuit
al timpului, devin aici „eroi” fascinanţi
şi memorabili, prin îndărătnicia şi
destinul lor dramatic.
Dialogurile cu psihoterapeuta sunt
clişeistice şi plictisitoare. Cam la fel,
şi comentariile „melioriste”, cum
le-ar caracteriza Vlad, scriitorul
admirat şi inhibant din roman. El
expune o poetică pe care autoarea
nu prea o poate pune în act: „Trebuie
să mergi atât de departe, până rămâi
singură… – Cum singură? Ce vrei
anume să spui? – Vreau să spun că
poezia este despre lucruri care n-au
rezolvare. Asta trebuie să păstrezi
în minte, şi doar aşa să scrii…”. Nici
proza nu e substanţial diferită de
poezie, dar jurnalistul, analistul,
comentatorul din Doina Jela caută
adesea rezolvări, „filosofează”, oferă
explicaţii. Iar discursul narativ din
roman, pe multe pagini, nu se deosebeşte
câtuşi de puţin de alte discursuri
publice (vezi, de pildă, interviul citat
anterior).
Villa Margareta este o cartemă
rturie necesară. Pentru cea care
a scris-o, pentru cei care nu vor să
uite, pentru cei care vor să ştie ce
a fost, cum a fost. În ordine strict
literară, niciun adevăr biografic
sau istoric nu va putea însă concura
cu „adevărul minciunilor” despre
care scria Llosa. Un tip de „adevăr”
doar parţial închegat în această carte
a Doinei Jela.
