„În materie de lecţiuni, toate erorile sunt deopotrivă de vinovate.”
(Perpessicius*)
replica domnului Alex
Ştefănescu (România
literară, nr. 50, 24
noiembrie 2017), în care apreciez cu
deosebire tonul de caldă politeţe
colegială, stimulează continuarea
discuţiei asupra cîtorva aspecte
complementare.
Paternitatea lecţiunii „îşi“ în
loc de „se“ în versul eminescian
„Umbra gîndurilor regii se
aruncă-ntunecat“ a rămas, pînă
acum, obscură. (Enunţul „cum spun
eu“ e ambiguu.) Autorul ar trebui să
şi-o asume deschis, spre a fi trecut
la locul meritat în istoria eminescologiei.
Adjectivul regiu (f. regie) nu
poate fi calificat drept „caraghios“
cîtă vreme derivă din lat. regius
(regal, regesc), ilustrat în dicţionare
cu exemple din Horaţiu, Cicero,
Pliniu, Tit Liviu ş.a., iar Eminescu
îl foloseşte de cîteva ori la forma
de feminin plural regii.
Ritmul versului în discuţie
n-are nimic de suferit prin considerarea
lui regii ca adjectiv. (Vezi, în acelaşi
sens al perfectei adecvări ritmice,
versurile citate, într-o intervenţie
anterioară, din poeme ca Murmură
glasul mării sau Dumnezeu şi
om.) Singura diferenţă fonetică
dintre regii (pl. de la rege) şi regii
(regeşti) nu este una de accent, care
cade constant pe prima silabă, ci
exclusiv de ordin vocalic; în primul
caz, ii desemnează un i plenison,
iar în al doilea – un i plenison urmat
de un i scurt (ca în cuvinte precum
asedii, colocvii, solfegii etc.).
Există, desigur, în postumele
eminesciene, „multe neglijenţe,
cuvinte greu lizibile sau ilizibile“,
dar niciunul dintre editori n-a remarcat
vreuna sau vreunul în versul „Umbra
gîndurilor regii se aruncă-ntunecat“.
Aşa încît un spor de precauţie ar
fi, zic eu, benefic. Mai ales că Egipetul
face parte dintre antume ! A apărut
prima dată în „Convorbiri literare“
la 1 oct. 1872, iar în cei 145 de ani care
s-au scurs de atunci nimeni n-a
susţinut că pronumele „se“ ar fi
nelalocul lui.
Sfera de competenţă a
grafologilor nu se reduce la
aspectele menţionate în dicţionare,
şi nimic nu ne interzice să apelăm
la ei în descifrarea unui text
obscur. Asta, bineînţeles, dacă
lupa proprie, făgăduită cîndva
de preopinentul meu, nu rezolvă
mai repede dilema.
Discuţia, fertilă şi instructivă,
dintre dl Alex Ştefănescu şi mine
poate continua indefinit, spre
delectarea cititorilor revistei,
pînă cînd cel mai inteligent va ceda.
Recunosc, cu toată modestia, că nu
eu aş putea fi acela.
Ştefan Cazimir
_______________
* Jurnal de lector completat cu
Eminesciana, Casa Şcoalelor, 1944,
pag. 264.
