Traian Ştef ni se înfăţişează agasat de mersul
comun al lucrurilor,
de banalul pe care totuşi
nu-l poate ocoli şi care
devine tema recurentă
a poeziei d-sale.
În fapt, prefirîndu-l, observîndu-
l fie şi cu coada ochiului, trecîndu-l
uneori cu naturaleţe în registrul
contemplaţiei, îi descoperă nebănuite
detalii insolite, ascunse sub pliurile
aparenţelor: „M-am săturat/ De
cuminţenia despre care/ Un artist
spunea/ Că este a pămîntului// De
simţurile care îmi dau/ O imagine prea
bună/ A realităţii// De jurnalul acesta/
Care arată/ Numai oameni care se
aşază/ Mai în spate// De magaziile de
tot felul/ De bucăţi/ Pe care ar trebui/
Să le potrivesc” (Odă. În metru hip
hop). Conştiinţa e apăsată de senzaţia
stagnării, a unui soi de provincialism
al realului („locul unde nu s-a întîmplat
nimic”). Plictisul, arhicunoscutul se
extind exasperant peste marginile
existenţei: „Dar totul se lungeşte/ Mai
mult decît o viaţă de om/ Într-o înfruntare
de stoluri/ Încercuind plecarea” (Laus).
E drept, Îngerul salvator soseşte,
prezenţa sa e palpabilă, dar situaţia
rămîne aceeaşi: „Are miros/ Se lipeşte
de mine/ Îmi ţine obrazul în palme/
Îmi absoarbe din clinchetul nervilor/
Îi cresc aripi/ Şi se ridică un praf
liliachiu/ Dintre perne/ Şi nu se întîmplă
nimic/ Altceva/ Şi nu ştiu ce să mă
fac/ În acest loc/ În această etate”
(ibidem). Abordînd latura etică a
fenomenului, poetul îşi raportează
corectitudinea (semn de umilinţă în
faţa absconsului), se arată mulţumit
de mulţumirea înaltelor instanţe
umane, dar nu mai puţin îşi mărturiseşte
sacrificiul la care e supus: „Plătesc
dobînzi/ Pentru tot ce am dobîndit/
Tot mai mari/ Şi de aceea/ Sunt aşa
de prevăzător/ De parcă aş fi vinovat//
de aceea/ Mişcările mele sunt mai
lente/ Fac lucrurile mai bine/ Şi înaltele
feţe par mulţumite/ Ele rup o parte
din mine/ Cum rupi din aluatul de
pîine/ Şi nu se mai poate lipi/ Ceea ce
rup înaltele feţe/ Nu se mai poate
încorpora/ Partea singură/ Doar în
spinare să mi se pună/ Ca o ciosvîrtă”
(Partea). Sorţii vitrege mai e capabil
totuşi a-i opune rezistenţă: „Totul/
Este în spinarea mea/ De cal nepotcovit/
şi încă mai pot duce” (ibidem). Viaţa
se focalizează pe exerciţiile de supravieţuire
în condiţii de avarie. Cu o dispoziţie
oarecum kafkiană, Ştef apare îngrijorat
de micile mari întîmplări, de misterul
părelnic la îndemînă al locurilor comune.
Ostentativ, analogiile pe care le
face se situează în sfera nepretenţioasă
a domesticului. Dar tocmai în această
textură se împlîntă cu mai mare efect
lama fatalităţii: „Stăm aici la adăpost/
Ca două gălbenuşuri/ În oul cu două
gălbenuşuri// E bine/ La rele nu mă
pot gîndi/ Nici nu trebuie/ Pînă nu vine
cineva/ Să lovească oul de o muchie/
Tare/ De la o tigaie// Abia atunci situaţia
devine/ Problematică/ Poate/ Nu vom
mai şti/ Nimic/ Unul de celălalt// Dacă/
Vom ajunge tot împreună/ În alt
adăpost/ Atunci/ Nu ar trebui să stăm/
Tot aşa/ de liniştiţi” (Stăm aici la
adăpost). Încurajările pe care Traian
Ştef şi le adresează sieşi sunt inclusiv
preventive. Implacabilului i se acordă
un statut de paşnică obiectivitate:
„Era destul de tîrziu/ Era chiar noapte/
Şi afară începuse iarna/ Adică un viscol
cu fulgii/ Care nu mai aveau de ales//
Am tot vorbit/ Şi parcă mai rămăsese
ceva/ Nespus/ Dar nu mai aveam timp/
pentru viitor” (Un faeton de gală).
Recunoscîndu-şi şi o stîngăcie a
tentativelor de autoapărare, poetul
se mulţumeşte a utiliza, drept instrument
esenţial, sinceritatea. E însă o sinceritate
crispată, care se fereşte a divulga
totul. Abia în finalul textului e inserată
o aluzie la altitudinea ţelului ratat:
„Mai repede/ La Săvîrşin/ Iar eu ştiu
că regele tocmai a plecat” (Fără oprire).
Explicabil, un atare eu liric e conservator.
Melancolia îşi are faţa îndreptată spre
un trecut ce absoarbe prezentul,
suspectînd inovaţiile „care deplasează
liniile” unui statut resimţit ca imuabil:
„Unii o duc foarte bine/ Dar mie precis/
N-o să-mi placă schimbarea asta/ De
sens/ Cum nu-mi plac de obicei/
Noutăţile” (Cînd să trec mai departe).
În fond, bardul se regăseşte în ritualul
cotidian, în tabieturile şi-n micile
voluptăţi, id est în banalul respins
şi totodată acceptat, sarcastic încondeiat
şi totodată adorat: „Poate sunt mai
simple toate lucrurile/ în largul lor
şi de fapt ţi-e dragă lumea/ Şi-ţi place
cafeaua tare scurtă fără lapte/ Şi vorbele
fără sensuri grave” (Lumea cea dragă).
Insignifianţa pe care o cultivă cu mare
dexteritate sensibilă n-are oare un
merit colosal, acela de a-şi putea
naturalmente înălţa privirea spre
grandios? Traian Ştef: un admirabil
poet al unei discreţii indiscrete.
Traian Ştef, Laus. Prefaţă de Al.
Cistelecan, Ed. Şcoala Ardeleană,
2015, 184 p.
