Anul 2016 ne aduce o comemorare şi o aniversare simetric rotunde: 200 de ani de la moartea lui Gheorghe Şincai şi tot 200 de ani de la naşterea lui Andrei Mureşanu, prilej binevenit pentru a sublinia încă o dată continuitatea de idealuri între generaţia Şcolii Ardelene şi generaţia paşoptistă transilvană. De altminteri paşoptismul transilvan este considerat în multe studii de istorie literară ca a doua generaţie a Şcolii Ardelene.

Andrei Mureşanu vine la Blaj în 1832, când avea 16 ani. Numai de câţiva ani se stinseseră luceferii Şcolii Ardelene – Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, iar amintirea lor era vie şi binecuvântată atât în tradiţia blăjeană, cât şi la catedrele unde oficiau autorităţi didactice, precum Timotei Cipariu, Simion Bărnuţiu, Ioan Rus, Nicolae Marcu, Demetriu Boer ş.a. Pentru şcolarul bistriţean venit de la gimnaziul piariştilor, unde şcolise cu câteva decenii în urmă şi Gheorghe Şincai, audierea unor lecţii însufleţite, susţinute de oameni erudiţi, echivalează cu un adevărat şoc emoţional, cu o ridicare a unui gros văl de ceaţă de pe ochi, aşa cum îşi aminteşte, după şase decenii, unul dintre colegii săi de clasă, Isaia Moldovan: „Când vedeam atâţia învăţaţi, toţi români, ne desmeteceam şi începeam a cunoaşte minciunile ungurilor care ne descriau pe români ca pe nişte sălbatici. Din zi în zi ne încălzeam la suflet şi ni se părea că suntem într-o altă lume.” (Isaia Moldovan, Din întâmplările vieţii, în „Gazeta Transilvaniei”, anul LX, 1898, nr. 234, p.4) Cunoştea, ca toţi alumni blăjeni din vremea aceea, biografiile acestor cărturari ai Şcolii Ardelene, îndeosebi, dramatica viaţă a lui Şincai, care spre sfârşitul vieţii, a făcut o ultimă vizită Blajului, s-a dus şi la Seminarul Teologic Arhidiecezan şi a ţinut o înflăcărată cuvântare, în care, în final adresându-se tinerilor săi ascultători le adresa acest îndemn cu rezonanţe testamentare:„Pui de români, purtaţi-vă bine şi nu-l uitaţi nici pre Gheorghe Şincai!” Între puţinele manuscrise rămase de la Andrei Mureşanu se găseşte o pagină în care vorbeşte „despre trista poziţie în care se află corifeii popoarelor în timpurile de faţă”, în care, putem descifra aluziile la soarta lui Şincai:„Acei bărbaţi patrioţi, carii din interesul binelui comun voiesc înaintarea prosperităţii patriei şi a adevărului, carii îşi apără ideile sale în dreapta şi în stânga, în sus şi în jos, fără a privi la personalităţi… vor avea pururi pusăciune (poziţie) apăsătoare.” (Ion Buzaşi, Din ineditele lui Andrei Mureşanu în „Revista de istorie şi teorie literară”, anul XXXIII, 1995, nr.4, p.135)

Când primul său biograf, profesorul blăjean, Ioan Raţiu, scria că „ pe Andrei Mureşanu singur Blajul l-a făcut ce a fost” nu era departe de adevăr, pentru că „Blajul i-a dat o directivă, a deşteptat în el iubirea de libertate, de neam şi de literatură românească”. (Ioan Raţiu, Viaţa şi operile lui Andrei Mureşanu, studiu istoric literar, Blaj, 1900, p.24) Biograful avea în vedere şi posibile corespondenţe între opera lui Şincai şi poezia lui Andrei Mureşanu.

Un răsunet, poezia care l-a făcut nemuritor, devenită imn naţional, este îndeobşte cunoscută cu titlul (cu supratitlul de fapt!) Deşteaptă-te, române. S-au indicat diferite posibile surse pentru acest început – un imperativ ex abrupto: articolul program al „Gazetei de Transilvania”, poezia lui Alecsandri, Deşteptarea României, apărută în acelaşi an, 1848, doar cu câteva luni înainte, sugestii din cărţile Bibliei cu îndemnuri la „deşteptare” din somnul necredinţei, dar mai probabil este o reminiscenţă din lectura Hronicii românilor şi a mai multor neamuri de Gheorghe Şincai, carte de căpătâi pentru generaţia paşoptistă transilvană în care apelurile la deşteptare naţională sunt repetate insistent. Comentând, astfel, pilduitor tiraniile lui Despot în Moldova în anul 1653, Gheorghe Şincai se adresează retoric neamului său:„Deşteaptă-te, drept aceea, o iubite neam al meu, şi ai minte!” (op.cit., Editura Minerva, Bucureşti, 1972, vol.1, p.84) Paralelismul fragmentului din Hronică… cu poezia Un răsunet ar putea fi continuat şi în alte două direcţii. Amândoi scriitorii invocă originea romană pentru trezirea demnităţii naţionale: Şincai mustrător şi lamentându-se:„Vai neamului românesc, şi iarăşi vai, care uitându-şi viţa şi sămânţa geme sub jugul altor neamuri…(ibid.), iar Mureşanu, într-un ton de îndemn categoric:„Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume/ Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,/ Şi că-n a noastre piepturi, păstrăm cu fală-un nume/ Triumfător în lupte, un nume de Traian”. Amândoi deplâng dezbinarea naţională, cauza atâtor suferinţe. Şincai continuă argumentaţia, arătând că poporul român geme sub jugul altor neamuri „nu pentru altceva, ci numai pentru neînvăţătură şi nedragostea către sine”, idee reluată de Andrei Mureşanu în expresii sinonimice: „Pre voi vă nimiciră a pizmei răutate/ Şi oarba neunire la Milcov şi Carpaţi./”

Scrie Geo Bogza:„În istoria noastră, pentru a ieşi din nimicnicie, a fost nevoie de bărbaţi, iar la 1848, în Moldova, în Muntenia şi în Ardeal a păşit în arenă o întreagă generaţie cu fruntea înaltă şi inspirată, tăiată de linia adâncă a voinţei.”

Un asemenea bărbat a fost Andrei Mureşanu.

În linii asemănătoare de portret îl evocă pe Gheorghe Şincai, poetul imnograf Ioan Alexandru „…La faţă/ Supt, coroana frunţii lui decât/ Obrazul de două ori mai ’naltă, scoica/ Urechii şlefuită blând/ De-atâtea zvonuri albe ce-o mănâncă/ S-a subţiat în cap de diamant şi ţarină/ Cărnii s-a uscat pe stâncă./”