Când scriam cândva despre
„ambianţa tainei“ spre
care ne purtau poeziile
de tot tinerei Ioana
Diaconescu, despre lirismul
ei de „emoţii surdinizate“,
nu puteam să prevăd
îndreptarea ulterioară a poetei
către activităţi de editare şi de
cercetare istorico-literară (v.,
de pildă, ediţia Emil Botta
din 1980, primele două volume).
Şi cu atât mai puţin puteam atunci
să prevăd, desigur, investigaţiile sale
post-decembriste pe care le face
în hăţişurile dosarelor de la CNSAS.
Ajunge acolo să dea, printre altele,
peste urmele monstruoaselor acţiuni
represive împotriva participanţilor
la reuniunile Rugului Aprins (Vasile
Voiculescu, Dinu Pillat ş.a.). A vorbit,
Ioana Diaconescu, despre aceste
cercetări în interviul pe care i l-a luat
în România literară (nr. din 25
ian. 2013 ) Sorin Lavric, mărturisind
că au reprezentat pentru ea mai mult
decât o dramatică experienţă: o
coborâre în iad.
Şi acum această masivă carte
(550 pag.) despre Marin Preda şi
despre dosarele acestuia de la
Securitate, despre convorbiri secrete
şi denunţuri, despre „avertizări” şi
note informative, un documentar
realizat de Ioana Diaconescu la
sugestia criticului Eugen Simion.
Exeget al literaturii lui Preda şi bun
prieten al omului acesta intuise de
mult că marele scriitor fusese tot
timpul în vizorul Securităţii, urmărit
de aceasta în tot ce făcea, în familie,la
slujbă, în ţară şi în străinătate. Lucrul
trebuia până la urmă să fie adus
la lumină, chiar dacă târziu, foarte
târziu, mult după stingerea din viaţă
a celui în cauză. Şi urmărirea lui
Marin Preda (terorizarea sa, de fapt)
este azi confirmată prin documente
de nerespins, furnizate printre altele
de această carte-mărturie întocmită
de Ioana Diaconescu. Întocmită în
sensul strângerii laolaltă şi clasificării
documentelor. Şi al comentării lor,
de bunăseamă.
Acum avem dovezile clare că Marin
Preda a fost urmărit pas cu pas, i-a
fost supravegheat orice mişcare şi
tot ce se spune în această carte, care
pare fantastică, sunt adevăruri. O
carte, care-l implică nu doar pe Marin
Preda, ci toată epoca sa în care a trăit
şi a scris.
În numărul trecut al României
literare (37/2013), comentând cartea
Ioanei Diaconescu, Mircea Anghescu
vorbeşte despre reconstituirea unui
„peisaj secret” pe care cartea l-ar
explora şi care nu ar putea fi altul,
mă gândesc, decât acela creat de
Securitate în jurul oamenilor de cultură,
al altora care au însemnat ceva în
România postbelică şi, în primul rînd,
desigur, în jurul lui Marin Preda.
De ce Marin Preda? Pentru că
repede organele au înţeles că este cel
mai important scriitor afirmat în anii
postbelici, hotărât să scrie despre
procesele cele mai grave care aveau
loc în România din timpul comunismului.
El era de urmărit, în primul rând, şi
nu altul pentru că de la el au venit
scrierile cu miza politico-socială
cea mai grea şi, prin aceasta, mai
periculoase pentru regim.
Moromeţii,Risipitorii,Cel mai iubit
dintre pământeni, apoi Delirul cu
problema specială a reabilitării (parţiale!)
a Mareşalului Antonescu, neconvenabilă
sovieticilor, toate aceste scrieri, ca
şi Imposibila întoarcere au dat
mari bătăi de cap forurilor şi au
contribuit la calificarea lui Preda în
notele informative cu circulaţie internă
drept un duşman al noii orânduiri.
În toate nu trece decât astfel. Mai
târziu, când Preda a devenit directorul
Editurii Cartea Românească, sprijinit
de o echipă de el aleasă şi în primul
rând de Mihai Gafiţa, situaţia s-a
agravat din punctul de vedere al
Securităţii: nu mai erau pe rol doar
cărţile lui Marin Preda, ci şi ale altora
curajoase social. Ale lui Buzura,
Ivasiuc, Breban, Ţoiu, Ţepeneag,
Sălcudeanu şi ale multor altora deloc
agreate oficial, dar care dobândeau
şansa apariţiei prin girul pe care
Preda, ca editor, li-l acorda. „O editură
pentru neliniştea autorităţilor”, notează
Ioana Diaconescu.
Supravegherea Editurii Cartea
Românească devine presantă (aş
spune că la propriu), cu aparatura de
ascultare care funcţiona când bine,
când rău, producând şi defecţiuni
uneori comice (pentru noi, cei de azi).
Mostre : „în continuare se aude domnul
Gafiţa în conversaţie neclară cu
cineva”; „De la ora 14,54 domnul
Marin Preda primeşte în audienţă
diverse persoane cu care discută
despre lucrările acestora. Un domn
arată că este la capătul răbdărilor,
deoarece de aproape un an este
pus pe drum (...) Domnul Preda promite
că va cerceta cazul. Pe la 15, 52 s-a
făcut linişte, care s-a păstrat în tot
cursul zilei şi noaptea”. În general,
într-adevăr, nopţile editorii sunt
liniştiţi, tăcuţi. Ziua sunt ei de ascultat!
Ceea ce trebuie reţinut este faptul,
subliniat de autoarea cărţii, că
„popularitatea în creştere a lui Marin
Preda devine o protecţie involuntară”.
Autorităţile au de luptat cu ceva ce
le scapă, cu toată râvna informatorilor,
cu toate fireştile reacţii de prudenţă
ale celor din echipă. Ca scriitor şi
ca editor, Marin Preda se pare că a
fost şi instituţia cea mai redutabilă
pe care forurile au avut-o de înfruntat.
De aici şi aspectul nu tocmai hazardat
al speculaţiilor privitoare la sfâşitul
său prematur şi greu explicabil. Ceea
ce susţine Eugen Simion în prefaţă,
că „marele scriitor n-a fost deloc
un spirit comod pentru regimul
totalitar”, cred şi eu.
