Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
O călătorie cu Fernando Pessoa de Constantin Abăluţă


Acum o sută de ani am ajuns în insula rodos împreună

cu fernando pessoa

în ceaţa zorilor ne-am spălat buzele spuzite cu litere

latine

şi goi am înfruntat vîntul care păzea cetatea

n-am fost răniţi niciunul dar oboseala noastră

a născut un somnambul ce umbla noaptea pe creneluri



au fost zile care nu se mai sfîrşeau

pereţii albi ai caselor nu se mai sfîrşeau

scările urcau şi coborau printre palmieri şi agave

cerneală simpatică aerul ne măsluia plămînii

scoţîndu-ne în scuarul altui mileniu

printre băştinaşii cu frunze pe ochi privind răsăritul

fierbinte

speriindu-se de pietrele care se-mbulzeau să fie

fernando pessoa

cel ce într-o viaţă încă netrăită aprindea cu-o singură

privire

ţigara în gura duşmanului său

la miezul nopţii

la miezul creierului

călcînd pe prundişul din jurul bazinului

şi recopiind durerea care te naşte într-o limbă anume



au fost dimineţi cînd pescuiam de-alungul malului

în vîrşă peştii prinşi ne întristau

inconştienţa cu care se bălăceau în continuare

numărătoarea inversă a solzilor lucitori începuse

şi noi recitam domol versuri

ca nişte liturghii negre



fernando se oprea adesea în piaţeta cu trei hipocampi

şi-şi încorda auzul pînă surprindea tropotul trăsurilor

pe caldarîmul lisabonei

apoi ziua-ntreagă prin birturi eram veseli şi-n ceaţa

paharului cu uzo

ghiceam pe rînd părelnicia viitoare

iar somnambulul adormit de soarele puternic

se tîra imperceptibil pe creneluri



împrejuru-ne puzderie de zile puzderie de pereţi

ne trăiau viaţa cu atîta nonşalanţă

încît ne simţeam impostorii spaţiului şi-ai timpului

eu rupeam dinţii unui pieptene

fernando întorcea pe dos o mănuşă

şi ne calmam abia spre seară în golful cu broaşte

ţestoase

ce se jucau zvîrlindu-şi una alteia

ultimele reflexe ale soarelui



sigur că da cerul era întotdeauna gol ca un perete

tu erai acolo în locul prea mare

lîngă umbra unui scaun

aveai albastrul în custodie

străduţele îţi umblau prin mîneci

dar nu recunoşteai pe nimeni dintre cei care fug

dintre cei ce astupă fereastra prin care se văd stelele



cînd nu ne mai înţelegeam

adulmecam depărtări care ne amplificau bunătatea

inimii

şi aşa cum o furnică nu urcă pe zid înainte de-a

consulta vîntul

îmi ziceam şi eu pessoa persoană instabilă în

proximitatea

albului nesfîrşit



odată pe cînd făceam plajă norii

s-au tot ghemuit într-un pahar uitat pe nisip pînă l-au

spart

ne-am ferit de cioburi căci în ele rămăsese ceva din

puterea

care ne-a mînat spre această insulă

păşeam cu grijă privind numai în jos

cel mai mic ciob putea să ne asvîrle înapoi în timp

să ne despartă pentru totdeauna

aşa cum în odăiţa albă în care locuiam

o lentilă a ochelarilor mei s-a rostogolit dispărînd fără

urmă



într-o iarnă a căzut puţină zăpadă

pe meterezele cetăţii somnambulul dormea printre

fulgi

scaunele de paie de pe terase răsuflau înciudat

palmierii scîrţîiau lung doar fernando

scria de zor în birtul lui preferat lîngă bazar

convins că literele sunt cel mai bun obstacol

la invazia albului



fernando

îmi era dor de tine chiar fiindu-mi aproape

norii se prăbuşeau în iarbă cîte-o iguană sărea

arătîndu-ne locul de unde vine ploaia

feriga care deschide tunelul fără ieşire



cine suntem noi să scriem aceste rînduri

serile ne uitam deasupra mării pe cerul gol

acolo unde putea fi o stea albastrul crăpa ca muşamaua

putredă

lăsînd să se vadă mucegaiul lumilor de dincolo de

sunet

trişti coboram către mal

întîlneam fulgerul mai uman ca un atac de cord

ori sepia cu cerneala ei zvîrlită-n faţă

puneam palma pe cîte o piatră

şi simţeam răsuflînd un creier geamăn



în ziua eclipsei fernando a dispărut

somnambulul a strîns toate pisicile din rodos pe terasa

castelului

şi-au sîsîit împreună cele zece minute cît a lipsit

soarele

fernando a apărut a doua zi lîngă ruinele

farului părăsit



fernando

mi-e frică de clipa în care

unul din noi va opri cerneala pe marginea prăpastiei

va fi o clipă fără-nsemnătate ca un chibrit ars

pereţii odăilor vor ţipa cu var în gît

echinoxul va hurducăi cărările ce duc spre casă

eu însumi voi rîde mărunt

ca fotografia sfîşiată de-un psihopat



somnambulul născut din oboseala noastră va rămîne

undeva departe

vocea lui va luneca pe mare

ca pe suprafaţa unui imens bloc de piatră

şi-n zare insula rodos care ne-a adăpostit trupurile

dezorientate

străduţele pe care ne-a plăcut să tăcem la nesfîrşit

adunînd sîngele din copilărie pînă azi

fernando pessoa şi cu mine o persoană absolut

necunoscută

în intimitatea sistemului planetar

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara