Gabriela Adameşteanu,
Drumul
egal al fiecărei zile,
ediţia a VI-a,
definitivă, Iaşi, Editura Polirom,
2015, 363 pag.
Drumul egal al fiecărei
zile, distins, la apariţie,
cu cele mai importante
premii din România
(Premiul pentru debut
al Uniunii Scriitorilor,
1976; Premiul Academiei,
1976), tradus, după
’89, şi în alte limbi şi
nominalizat la Premiul „Jean
Monnet“ pentru literatură
europeană (2010), a ajuns
la a VI-a ediţie românească,
definitivă, în Seria de autor
de la Polirom, dedicată
Gabrielei Adameşteanu.
Într-o pagină de gardă se
precizează că această ediţie este
cea mai apropiată de versiunea
originală, conţinând însă şi pasajele
cenzurate în 1975, dar şi un fragment
de legătură cu Provizorat (2010),
pentru a face mai evident firul
continuităţii. Ar fi fost interesant
de ştiut şi tirajul actual, dat
fiind că a doua reeditare, din 1978,
la Editura Eminescu, în colecţia
„Romanul de dragoste”, a avut
50 000 de exemplare.
În cei douăzeci şi cinci de ani
de la Revoluţie, numărul naraţiunilor
despre viaţa în totalitarism a crescut,
dar absenţa cenzurii şi a autocenzurii
nu a avut, în toate cazurile, efect
literar benefic. Sporul de libertate
nu ţine loc de talent sau de inteligenţă
artistică. Drumul egal al fiecărei
zile, un roman de debut de o
uimitoare maturitate, îşi păstrează
şi azi obrazul tineresc, fără riduri.
Dosarul critic de la sfârşitul
cărţii stă mărturie pentru receptarea
pozitivă, favorabilă, ante şi
postdecembristă (inclusiv cea
străină). S-a vorbit despre
Bildungsroman, roman al unei
educaţii sentimentale, cronică a
unui oraş de provincie şi a căminului
studenţesc, frescă a cotidianului
comunist, hiperrealism nemilos şi
analiză sufletească, luciditate şi
senzorialitate (după modelul
Hortensia Papadat-Bengescu),
personaj stendhalian cu aspiraţii
de parvenire sau doar o tânără
cu nevoi omeneşti, prea omeneşti.
Diversitatea aspectelor semnalate
şi a opiniilor critice (uneori
contradictorii) nu face decât să
accentueze complexitatea romanului
(care, în ciuda povestirii retrospectivautoscopice,
are vădite valenţe
cinematografice) şi a eroinei sale.
Vica Delcă din Dimineaţă pierdută
(al cărei limbaj este exersat în
Drumul egal al fiecărei zile prin
gura Zoicăi, sora bunicii Letiţia,
sau a Niculinei, femeia de serviciu)
a eclipsat-o întrucâtva, prin duhul
pitoresc al mahalalei, pe Letiţia
Branea. Numai că Letiţia Branea
este unul dintre cele mai fascinante
personaje feminine din literatura
română. Cu un tată absent (arestat
din motive politice), Letiţia creşte
împreună cu mama şi cu unchiul
său Ion, într-o încăpere înghesuită,
şi aceea închiriată. Mama este o
femeie posomorâtă şi apăsată de
griji, trebăluind în bucătărie sau
tricotând, unchiul Ion devine un
substitut de tată, de o „prudenţă
temătoare” (fiindcă avea „bube în
cap”, de simpatizant legionar, scos
cândva de la catedră), care îşi
petrece timpul la o măsuţă de
studiu, cu fişele de lectură şi
manuscrisele lui. Monotonia acestei
convieţuiri dificile (augmentate de
certurile cu noul proprietar) se
sparge uneori prin vizitele lui Biţă,
fratele mai tânăr al mamei, un
bucureştean dezinvolt şi indolent,
apoi, odată cu adolescenţa Letiţiei,
prin plimbările pe Strada Mare,
înviorate de speranţa întâlnirii unui
băiat, Mihai. Existenţa mizeră,
agravată de lipsa intimităţii, se
prelungeşte însă şi după ce Letiţia
ajunge la facultate la Bucureşti
(graţie relaxării sistemului, şi
nesperat, având în vedere „dosarul”
tatălui). O altă rutină, dominată
de obsesia fetelor de a se mărita
şi de a prinde o repartiţie bună.
Pentru Letiţia – o altă aşteptare
a ceva „deosebit”. Idila nevinovată
cu Mihai, studenţia în Capitală,
moartea neaşteptată a unchiului
Ion, reîntoarcerea acasă a tatălui
sunt, în fond, tot atâtea evenimente
deosebite, dar, pentru Letiţia, viaţa
adevărată este (şi va fi, dacă ne
gândim la urmarea din Provizorat)
mereu „în altă parte”, cum suna
titlul unui celebru roman al lui
Kundera. Promisiunea acestei vieţi
se încarnează acum în asistentul
universitar şi tânărul cercetător
Petru Arcan (fost elev al unchiului
Ion). Cucerit, la finalul (deschis al)
romanului, după cedările umilitoare
ale Letiţiei, transformate ulterior
în tăceri demne şi îndârjite.
Letiţia Branea este o fiinţă
bovarică, fără să fie o provincială
mediocră. Complexele şi timorarea
vin din condiţia social-financiară
modestă, din senzaţia de „vină”,
moştenită prin „păcatele” politice
ale familiei, din spaima de eşec
şi ratare, al căror exponent este
unchiul Ion. Din proiecţia unei vieţi
dezirabile nu lipseşte mitul romantic
al bărbatului ca „erou salvator”
(de la prinţul din basme până la
avatarii moderni din filme). De
aceea, Letiţia nu este un Julien
Sorel feminin, ci o Cenuşăreasă
care vede în Petru Arcan prinţul
visat (că acesta nu va fi decât un
broscoi arivist, carierist, aşa
cum se insinuează deja din bârfele
unor colegi, este o altă poveste,
a Provizoratului). Naivitatea şi
inocenţa ei amintesc cumva de
Teresa din Imposibila uşurătate a
fiinţei. Dar Letiţia nu este doar o
feminitate „aeriană”, plutind pe
deasupra realităţii cotidiene. Tocmai
amestecul de visătorie „autistă”
şi de cerebralitate analitică face
din ea un personaj original. Tot de
aici rezultă şi dedublarea, neputinţa
trăirii pure, fără ispita privirii în
„oglindă”. Drumul căutării de sine
este unul al privirilor în oglindă:
nu numai concret, în geamuri,
vitrine, oglinzi, ci şi simbolicopsihologic:
toate celelalte personaje,
membrii familiei, colegele, devin
„oglinzile” Letiţiei (în care se
uită şi nu-i place să se recunoască),
cronotopul însuşi al acestei naraţiuni
reprezintă o oglindă a stărilor
sufleteşti ale Letiţiei (Andreea
Răsuceanu observa undeva că
„oraşul joacă rolul de receptacul
al emoţiilor umane”). Construcţia
identităţii are la bază tensiunea
dintre identificare şi delimitare,
dintre intrarea în „rolurile” cunoscute
şi adevărurile intime. Când nu-şi
caută reflexia în ceilalţi, Letiţia are
la îndemână propria conştiinţă, un
ecran în care se priveşte ca la
cinematograf: „sub ochii uşuraţi
şi compătimitori ai fetelor, m-am
desprins de mine şi am urcat în
rolul aşteptat, cu bănuiala sau
începutul unei dureri pe care mi-o
urmăream singură, silindu-mă s-o
duc aşa cum citisem şi văzusem
la cinema”; „Nu mă recunoşteam
în numele cu care mă strigau, aşa
cum nu mă recunoşteam în corpul
meu. «Ce idee să-mi spună aşa»,
îmi ziceam şi tresăream, zărindu-mă
în oglinda coşcovită din bucătărie.
Aburul care o înceţoşa mereu îi
rosese pe margini ruginite înflorituri,
dar lumina ei nesigură ajungea ca
să-mi întoarcă chipul meu vechi
şi atunci mă îndepărtam, iritată.
Tot timpul filmului, cât plânsesem,
lăsând lacrimile să-mi alunece
frumos şi trist pe obraji, faţa actriţei
se lipise de-a mea şi-o păstrasem
şi după ce se aprinsese lumina.
(…) Dintotdeauna ştiusem să surâd
ca ea, descopeream acum cu un
triumf îngândurat, şi, fără să văd
nimic, mă uitam la o cişmea îngrădită
de scânduri verzi, care curgea,
uitată, într-o curte pustie. Înfundate
în buzunarele roase ale paltonului,
mâinile mele fragile şi lungi, cu
brăţări grele la încheieturi, netezeau
la nesfârşit umerii hainei lui, într-o
sărutare fără sfârşit, filmată cu
insistenţă.”; „îmi venea să muşc
perna, aşa citisem că se face...”;
„O luam de la capăt, încercam
iar să potrivesc apa, fiecare gest
al meu se silea să-l urmeze pe al
lor, socotit şi străin. Din când în
când doar, mi se părea că mai
rămăsesem în afară, undeva, şi
de-acolo mă uit, cu aceeaşi curiozitate
sătulă, la ele ca şi la mine.”; „O
lumină imensă sub care stăteam
amândoi, cu servietele în mână,
aşa cum ieşiserăm de la şcoală.
Mă vedeam ca şi când m-ar vedea
altcineva, ca şi când nu eram eu
cea care-mi reaminteam. M-am
aplecat spre puţul american, îngust
şi adânc, din care a bufnit spre
mine răcoarea şi mi-am căutat
acolo umerii ascuţiţi, ieşind prin
stofa decolorată a uniformei
prea lungi, şi capul cu părul tuns
scurt, ciufulit, aşa cum rămăsese
după ce-mi smulsesem, când ieşisem
din clasă, panglica albă.”. Excesul
lucidităţii, dedublarea îşi ating
maximul de gheaţă în scena deflorării:
„îmi părăsisem cu ostentaţie trupul
străin; fără convingere, mişcările
mele se sileau mai departe să le
urmeze pe ale lui, eram sigură însă
că mai rămăsesem undeva, în afară,
şi de-acolo mă uit, cu aceeaşi
curiozitate sătulă, la el, ca şi la
mine”. Spiritul curios să (se) vadă,
să înregistreze, să disece existentul
anulează temporar voluptatea,
plăcerea senzualităţii şi, până la
urmă, feminitatea. „Îngroparea
făpturii neajutorate” va fi însă doar
o iluzie. Una în plus. O va dovedi,
în Provizorat, speranţa reînnoită
a salvării, a accederii la viaţa
adevărată, prin relaţia de dragoste
cu Sorin. Educaţia sentimentală
(şi politică) va continua, eşecul
amoros se va repeta.
În fapt, Drumul egal al fiecărei
zile este, pe lângă „epopeea”
cotidianului în comunism, o poveste
despre condiţia feminină şi încercarea
depăşirii ei. Cu o victorie aparentă,
la căderea cortinei, dar dincolo de
care pândeşte recăderea în feminitate.
Este o carte scrisă cu naturaleţe,
tulburătoare prin problematica
social-politică şi psihologică, prima
piatră de temelie la castelul livresc
al Gabrielei Adameşteanu, o mare
prozatoare a epocii noastre.
