Lucian Vasilescu, Ţaara meaa, viaaţaa meaa, dragosteaa meaa, desprre modestaa meaa rataare perrson nală, Editura Rentrop & Straton, 2014, 178 pag. O insolită declaraţie se află în fruntea unui volum de versuri al lui Lucian Vasilescu: „Mi-am propus, încă de cînd am început s-o scriu, să fie ultima carte pe care am s-o mai supun la caznele tiparului. (…) Cu mult timp în urmă, pe cînd visam că voi putea publica şi eu odată şi odată, credeam că sunt pregătit pentru ceea ce speram să se întîmple; acum nu mai sunt deloc dispus să-mi asum ceea ce s-a întîmplat”. Despre ce este vorba? Poetul dă astfel glas dezamăgirii d-sale strivitoare faţă de starea obştii noastre actuale. Joc între iluzie şi real, creaţia i se înfăţişează periclitată de evoluţia nefastă a acesteia. Iluzia nu e din punctul de vedere pe care-l adoptă doar ficţiunea literară, ci şi abordarea realului în numele unor aspiraţii, al unor exigenţe. Principiile ajung să se boţească, să se volatilizeze. Eşecul cu pricina poartă numele simbolic de manelizare: „maneaua s-a întins pretutindeni, acoperind noi şi noi teritorii. (…) Atît de grozav a crescut maneaua românească, încît dacă mai-marii zilei ar avea inspiraţia să schimbe imnul naţional cu o manea, nimeni nu i-ar mai greşi cuvintele”. Înţelegem – cum să nu înţelegem? – mîhnirea lui Lucian Vasilescu, atît de adîncă încît atinge corzile patetismului. Spiritul autorului se simte încătuşat de realităţile adverse în aşa grad, încît găseşte de cuviinţă a se retrage din practica scriptică. Nu înainte de a-şi mărturisi în stihuri dezabuzarea fără leac, aidoma unui adio justificativ pe limba proprie. O fatalitate pare a-l fi marcat dintru început, ceea ce însă nu-i răpeşte putinţa unei riposte, din poziţie verticală, în auzul cititorului: „cred că m-am zdrelit destul de rău de colţul dimineţii/ în care m-am născut./ altfel de ce s-ar aşterne peste toate zilele mele nopţile,/ altfel de ce s-ar ascunde de cheile mele toate porţile?/ altfel de ce-ar tremura în mine viaţa de frică?// că vine altul şi mi-o ridică.(…) dar încă mai stau în picioare, şi asta e bine”. Înstrăinarea saturată de suferinţele multiforme ale inadaptării nu-i anulează orgoliul de „stăpîn” al spaţiului pustiit: „acum trăiesc în altă parte. citesc o altă carte. scriu./ cum alţii prooroceau în pustie, scriu şi eu în pustiu./ în nisipul pe care-l va linge marea./ în nisipul vecin cu disperarea./ lumea se duce de rîpă. eu aş vrea să rămîn. să rămîn,/ peste pustia nisipurilor singur stăpîn”. Criza temporalităţii pare a lăsa cu toate acestea marja unui început, al cărui proiect nu cedează: „toate zilele mele au fost zile de ieri./ azi n-am avut niciodată,/ mîine nu m-a aşteptat nicăieri./ cuvintele mele vin din trecut – cele mai multe./ celelalte încă n-au început”. Chiar urgia social-morală a prezentului se toarnă în vigoarea unei imagistici apocaliptice, certificînd o energie nesleită: „pot vedea răsăritul/ doar la apus. au murit toate cuvintele pe care/ le-am spus./ cele pe care le-am scris au murit chiar mai înainte”. Căderea devine fabuloasă, indicînd resorturi ale continuităţii protestatare care nu semnifică altceva decît o formă de creaţie: „toată viaţa am sărutat broaşte pe gură,/ nădăjduind că ele/ se vor face prinţese”. Spre a dobîndi o mai deplină crezare, textele lirice sînt urmate de un dosar de selecţii din presa ultimei, cu bătaie, jumătăţi de veac. Istoria pe concret devine suportul incriminărilor care o vizează, motivîndu-le astfel cum un act de stare civilă confirmă identitatea fiecăruia dintre noi. Relaţiile dintre versuri şi excerptele din ziar sînt cele ale unor vase comunicante: „(…) am ieşit la demonstraţie nu numai pentru că domnii ăştia de-şi zic «istorici» ne-au stricat duminica (…), dar după cîte am văzut, ei vor să ne strice şi multe, multe alte zile. Să fim serioşi, domnilor. Lăsaţi Frontul să lucreze”. Sau: „Vor fi, desigur, multe motivele pentru care ziua de 20 mai va fi socotită o dată cu adevărat importantă în ceea ce priveşte opţiunea poporului pentru libertate şi democraţie”. N-ar trebui să uităm asemenea abjecţii ale gazetăriei postcomuniste (mai exact neocomuniste) şi nici pe semnatarii lor, care adesea s-au strecurat în peisaj, „reciclaţi”… Lucian Vasilescu ne propune într-un asemenea stil varianta întoarsă pe dos a fostei versificaţii „angajate”: „Iar cercul acesta se-nchide frumos/ şi plec sau mă-ntorc/ pe mine însumi pe dos”. „Angajarea” sartriană, la noi reflectată în vulgata comunistă, trece în neangajare şi totuşi, şi totuşi… Oare poetul pune punct definitiv poeziei? Ni-l amintim pe Dante Gabriel Rosetti, la început atît de îndurerat de moartea iubitei sale încît şi-a depus în mormîntul acesteia ultimele manuscrise, pe care ulterior le-a dezgropat. E un precedent optimist.