Radu Sergiu Ruba, O vară ce nu
mai apune, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2014, 260 pag.
Radu Sergiu Ruba a debutat
ca poet, cu volumul
Spontaneitatea
înţeleasă, în 1983, dar
ulterior a publicat şi
proză (Contrabanda
memoriei – povestiri,
Demonul confesiunii – roman).
A tradus din Michel Tournier şi
din Gilles Lipovetsky. A fost membru
al Cenaclului Universitas. În memoria
nouăzeciştilor se mai păstrează şi azi
o seară în care, întrerupându-se
lumina (întrucât se depăşise programul),
Radu Sergiu Ruba, nestingherit, a
continuat să-şi citească poemele în
braille. A fost o mică victorie,
întâmplătoare, împotriva absurdului
cotidian din anii ceauşismului, elogiată
prin aplauzele colegilor.
O vară ce nu mai apune este un
roman autobiografic. Naraţiunea nu
urmăreşte, cronologic, firul vieţii,
precum într-o simplă autobiografie.
Autorul selectează din propria istorie
şi din cea a familiei sale numai ce i
se pare interesant ori semnificativ
pentru cartea de faţă, dedicată
unei teme sensibile: „lipsa vederii ca
experienţă trăită“. În Cuvânt înainte
(Maşina de citit) ne familiarizează cu
tehnicile de scriere şi de citire ale
nevăzătorilor, aceştia fiind încă, la
noi, pradă unor prejudecăţi şi unor
etichete reducţioniste. Radu Sergiu
Ruba şi-a pierdut vederea complet
pe la unsprezece ani. „Am descoperit
că orbesc încetul cu încetul, aşa că
n-a existat un moment anume. A
venit treptat, ca un amurg de vară“
– mărturisea Borges. Imaginea
amurgului de vară revine şi la scriitorul
român, a cărui retină a captat, pentru
ultima oară, în 1965, la Eforie Sud,
razele soarelui: „Sub pleoape însă,
aceeaşi inundaţie, o amurgire fără
sfârşit. Era mijloc de noiembrie şi
vara din ochiul meu ciudat şi invizibil,
ascuns, nu dispăruse. (…) Spre iarnă,
mă dumirisem: vederea se ascunsese,
plecase de tot. În schimb, rămăsese
undeva în mine, nu-mi dădeam seama
unde, vara aceea în nesfârşită scăpătare,
străpunsă uneori de tăişul razei de
la marginea mării, ultimul fulger
care-mi trecuse pe dinainte, târând
cu el întreaga lume. Căci, de atunci
încoace, totul a fost să fie închipuire“.
Astfel se explică metafora din titlul
volumului, prin persistenţa amintirii
acestui moment crucial, dar şi ca
reformulare personală a ceea ce
Borges, tot el, numea „ceaţă luminoasă“
a orbilor. Pentru a fi mai bine înţeles,
Radu Sergiu Ruba compară fenomenul
reminiscenţei solare cu „lucirea stelelor
expirate demult pe marginile galaxiei“,
lumina din memoria orbilor (foşti
văzători) semănând cu „lumina fosilă
a unui fost astru“, iar în termeni
poetici eminescieni, cu „Icoana stelei
ce-a murit“.
Copilăria reprezintă, în genere,
vârsta de aur a omului, asociată cu
mitul paradisului pierdut. La Radu
Sergiu Ruba, izgonirea din rai coincide
cu decesul celui de-al doilea ochi,
întrucât „nu există paradis în absenţa
luminii“. De aceea, O vară ce nu mai
apune este, de fapt, transpunerea în
scris a unui alt mit, complementar,
compensativ, acela al eternei reîntoarceri
(anamnetic-imaginare) în lumea
copilăriei. Dincolo de structura imediat
vizibilă (mai multe capitole şi un
epilog), volumul are o compoziţie
solară. Amintirile din copilărie alcătuiesc
discul ori sfera din care pleacă razele
narative (evenimente şi întâmplări
de la alte vârste, istorii de arhivă sau
auzite, preluate de la cunoscuţi).
Odată ce o rază a fost răsfirată,
povestitorul se reîntoarce în centrul
(re)generator al astrului, inima
luminoasă a memoriei sale: copilăria.
Acest du-te-vino, cel puţin în imaginaţia
mea, organizează materia epică în
formă de soare. Sunt evocate figuri
ale unor prieteni de joacă, ale părinţilor,
bunicilor şi chiar a unei străbunici,
ale unor săteni din Răteşti şi Pişcari
(locurile de baştină ale tatălui şi
mamei), de pildă, bătrânul Weisz şi
cartea lui misterioasă, apoi atmosfera
din zona multietnică a Sătmarului,
la care se adaugă relatări la mâna
a doua, informaţii documentare şi
legende despre luptătorii anticomunişti
din munţi (Alexandru Soponaru,
Vasile Blidaru), despre şvabii care
colonizaseră ţinutul în secolul al XVIIIlea,
despre cetatea Ardud (unde s-a
născut scriitorul), despre suferinţele
evreilor sub regimul lui Horthy ş.a.
Un personaj cu rol modelator
important este străbunica pe linie
maternă: „Târziu am înţeles pe deplin
că tot ce am izbutit eu în viaţă cu
meseriile pe care le-am deprins în
virtutea unor chemări adevărate, a
unor pasiuni, le datorez mamei Floarea.
Ba mi-a mai transmis şi darul acelor
îndeletniciri: uşurinţa de a învăţa
şi a vorbi limbi străine, plăcerea
conversaţiei şi a povestitului şi,
inevitabil, dragostea faţă de literatură
şi de călătorii. Regăsesc mai puţin
înrâurirea ei în impulsul de a scrie
poezie. Şi totuşi, un anume lirism
licărea ca produs secundar al fabulaţiilor
sale“. De departe, cea mai romanescă
poveste din carte o constituie biografia
acestei străbunici, Floarea Nodului
din Giungi, şi a bărbatului său,
Gheorghe Pomean, feciorul primarului
din Pişcari. Rămas sărac lipit din
cauza mărinimiei tatălui său (primarul
girase împrumuturile tuturor sărmanilor
satului), Gheorghe pleacă, la începutul
veacului al XX-lea, în America. Floarea,
torturată de aşteptare, fuge după un
timp de acasă, în căutarea soţului.
La sfârşitul mai multor peripeţii, şi
dramatice, şi comice, ardelenii trăiesc
„visul american“. După ce le moare
al doilea prunc, temându-se de ghinion,
vând ferma din Illinois şi se întorc la
obârşie. Vechea datorie nestinsă a
primarului le ciunteşte iar agoniseala,
Gheorghe primeşte ordin de recrutare,
Floarea ia singură drumul Adriaticii,
spre tărâmul american. Bărbatul
va cădea prizonier la ruşi şi va fi
deportat şapte ani în Siberia. Din
fericire, va scăpa teafăr. Cu dolarii
aduşi de la Chicago, femeia lui refăcuse
mare parte din averea confiscată
de tribunal. Gheorghe o pierde din
nou, deoarece îl ameninţă cu toporul
pe un agent fiscal venit să ceară
tutunul dosit (tutunul putea fi vândut
doar autorităţii statului). O vor reîntregi
pentru a treia oară muncind la Bucureşti
şi la sonde. Această Floare, văduvă
apoi în vremea „holerei roşii“, mereu
în straie cernite, care povestea despre
strigoi, iele, pricolici, diavoli şi motohaliţ
e, se rupsese în tinereţe de universul
său de eresuri străvechi pentru
a traversa de două ori oceanul şi a
răzbate în Lumea Nouă. Strănepotul
îi găseşte mai târziu numele în arhivele
electronice ale Insulei Ellis.
O scenă aproape caragialescă o
are protagonistă tot pe „mama Floare“.
Răducu îi spune miliţianului (vecinului,
adică, fiindcă postul de miliţie se afla
în clădirea Sfatului Popular, în care
locuia şi familia primarului Ruba)
despre motohaliţa „văzută“ de stră-
bunică. Acesta o cheamă la interogatoriu
şi îi interzice, potrivit ideologiei
comuniste, s-o „vadă“ pe Fecioara
Maria: „– Uite, pe asta n-ai voie s-o
vezi, ai înţeles? Pe dracu?, tanti Florico,
poţi să-l vezi matale de câte ori
vrei, îţi dăm voie! Şi pe matangaliţele
alea, motopraştiile, cum le-oi fi zicând,
poţi să le vezi, ai voie să te-ntâlneşti
cu ele, mă rog… Dar pe Precista,
să nu te mai aud c-ai văzut-o că ne
supărăm!“. Când povesteşte despre
cramele din Răteşti, autorul nu ratează
ocazia să-i taxeze ironic pe
soldaţii ruşi care, în 1944, spărseseră
uşile beciurilor şi împuşcaseră butoaiele
cu vin: „Cum găuriseră multe
doage, vinul s-a revărsat într-atât
încât i-a înecat pe bravii soldaţi sovietici
beţi de mult. Şvabii s-au întors,
au mai secerat dintre ruşii care
dormeau ori se clătinau pe afară,
eliberându-şi satele. După război,
într-unul din Homoroade s-a înălţat
un monument ţanţoş în memoria
eroismului Armatei Roşii“.
Deşi narează şi drame, O vară ce
nu mai apune este o carte luminoasă.
Povestitorul câştigă bătălia cu handicapul
de vedere, reuşind să practice
o meserie, să fie activ social, să ajungă
un scriitor recunoscut în breaslă, iar
romanul autobiografic devine, din
această perspectivă, o mărturie de
învingător. Nu întâmplător, epilogul
evocă întâlnirea cu viitoarea soţie,
Nicole, echivalentă cu regăsirea
luminii, de data aceasta prin dragoste.
Literatura bună ne-a obişnuit cu
deznodămintele tragice. Viaţa are
însă şi surprize frumoase, care par
desprinse din basm: „Şi uite aşa, când
nu te mai aştepţi, cărţile ce nu se
termină cu moartea personajelor sau
care nu continuă cu eterna căutare
a Graalului se încheie cu o nuntă
ca dovadă că, şi dacă vrem, nu scăpăm
atât de uşor de amprenta genetică a
basmului“. În fond, nici nu cred că
a vrut să scape. Radu Sergiu Ruba
îşi încheie astfel povestea existen-
ţială, simbolic şi instructiv, cu momentul
împlinirii destinului prin
consfinţirea iubirii. Şi peste un deceniu,
Nicole va rămâne tot „minunea
asta de femeie“.
Scrisă cu talent narativ şi scă-
părări poetice, O vară ce nu mai apune
reprezintă o lecţie de viaţă despre
făclia nestinsă a speranţei şi despre
puterea luminii dinlăuntru.
