Deşi mult cercetată, în biografia
lui Eminescu sunt cel puţin două
perioade controversate: perioada
1866-1869, de la abandonarea
studiilor gimnaziale în Cernăuţi şi
peregrinarea prin ţară în compania
unor trupe teatrale şi a doua, şi
mai controversată, perioada 1883-
1889, ultima perioadă a vieţii, pe
care G. Călinescu în biografia consacrată
poetului o numeşte „agonia morală
şi moartea”. Şi Călinescu şi aproape
toţi biografii vorbesc de o alienaţie
mintală a poetului, în urma unei
infecţii luetice, sifilitice. E adevărat
că majoritatea celor care au scris
despre această perioadă (cu unadouă
excepţii) nu sunt medici şi nu
sunt de specialitate, ci sunt scriitori.
Această opinie s-a menţinut până în
anul 1972, când apar două cărţi de
referinţă în domeniu: Dr. I. Nica,
Eminescu. Structura somatopsihică,
Editura Eminescu, Bucureşti, 1972
şi Dr. Ovidiu Vuia, Despre boala şi
moartea lui Eminescu, Editura Făt
Frumos, 1972, care au descoperit
treptat că adevărata faţă şi cauză a
bolii nu ar fi sifilisul; în secolul XIX
– exista, sub influenţa romantismului
un mit al nebuniei, între nebunie şi
marile genii se considera că este
legătură organică, iar cauza nebuniei
era considerată sifilisul. Diagnosticul
pus de cei doi doctori: o boală psihică
– psihoza maniaco-depresivă.
În 2015, apare un volum colectiv,
cu un conţinut polemic, sugerat chiar
din titlu: Maladia lui Eminescu şi
maladiile imaginare ale eminescologilor,
Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă
şi Artă, în care boala lui Eminescu şi
cauzele îmbolnăvirii sunt prezentate
şi analizate detaliat de către istorici
literari (Eugen Simion), istorici (Ion
Aurel Pop), medici de diferite specialităţi:
Călin Giurcăneanu (dermatolog),
Bogdan Popescu (neurolog), Eduard
Apetrei (cardiolog), Codruţ Sarafoleanu
(specialist în ORL), Vladimir Beliş
(medic legist), Victor A. Voicu (toxicolog).
Se demonstrează inexistenţa infecţiei
sifilitice, confirmându-se aprecierea
doctorilor I. Nica şi Ovidiu Vuia:
„Starea psihotică a lui Eminescu era
o certitudine, care a făcut posibilă,
dar nu necesară internarea poetului”.
Rămânea de definit categoria suferinţei
psihice şi acest lucru şi-l propune
cartea doctorului Gavril Cornuţiu,
medic specialist psihiatru, cu o
îndelungată experienţă. „Studiul
acesta – spune profesorul Cornuţiu
– nu se vrea polemic (adevărul nu
polemizează), ci o continuare a eforturilor
de analiză şi sinteză a informa-
ţiilor cu privire la boala şi moartea
lui Eminescu” (p.18). Înainte de a
fixa categoria suferinţei psihice, Gavril
Cornuţiu, îndepărtează diagnosticele
anterioare (chiar cele din volumul
colectiv, apărut în 1915): personalitate
sau fire ciclotimică, psihoză maniacodepresivă,
precum şi pretinsele
simptome psihopatologice care ar
fi prevestit apariţia bolii. Unul dintre
aceste simptome ar fi „lipsa minimă
de abilitate pragmatică”. Dacă acesta
ar fi un criteriu, sigur că Gigi Becali…
ar fi un geniu. Apoi se invocă ca un
alt simptom psihopatologic moştenirea
depresivă din familie. Încă din
Antichitate, Aristotel arăta că personalităţ
ile cu „strălucită afirmare în
artă, filozofie, politică sunt înclinate
spre depresie” şi lista citată de doctorul
Cornuţiu cuprinde nume ca: Alexandru
cel Mare, Oliver Cromwel, Abraham
Lincoln, Winston Churchill, Sfântul
Augustin, Martin Luther, Lev Tolstoi,
Wiliam James, Ernest Hemingway
etc. … de la noi Avram Iancu şi
G. Călinescu” (p. 56) Aşadar, opera
lui Eminescu „este o operă fără
nici o stigmă patologică, ca toate
operele geniale ale umanităţii”
(p. 32) şi, până în anul 1883, anul
furtunii şi înnegurării sale sufleteşti
acestei opere nu i s-a putut semnala
nimic patologic. Până la îmbolnăvire
era un om normal, în sensul medical
al termenului, dar era o personalitate
artistică, cu însemnele geniului, şi,
unul din marii psihiatrii europeni K.
T. Schneider afirmă că „sfântul şi
geniul ies din normă, dar ei nu
sunt anormali patologici” (p. 51).
Poetul a fost „trupeşte” bolnăvicios,
până la 33 de ani, vârsta îmbolnăvirii
psihice, fişa lui clinică înregistrează
opt boli: crize convulsive (în copilărie),
otite (de la 8 ani), eritem nodos,
endocardită, artrită, hepatită (probabil
virală în 1872), enterocolită şi, în
urma unui tratament cu mercur,
complet inadecvat, pe care Gavril
Cornuţiu îl numeşte de-a dreptul
criminal, intoxicaţie cu mercur. Şi
toate până la 33 de ani, „vârstă până
la care alţii nu cunosc decât răceala”.
Din punct de vedere psihic – un om
normal, dar sensibil – caracteristică
a artiştilor, la care presiunea avatarurilor
existenţei i-a depăşit rezistenţa:
munca epuizantă ca prim-redactor
la „Timpul”, relaţia de dragoste cu
Veronica Micle, cu reproşuri reciproce,
urmate de împăcări, „trădarea” lui
Caragiale în relaţia pasageră a acestuia
cu Veronica Micle, plecarea lui Slavici
din Bucureşti într-un moment
critic al evoluţiei vieţii sufleteşti a
poetului. Aşa că, în primăvara anului
1883, „înainte de orice internare,
omul Eminescu a alunecat din durere
în durere, din dezamăgire în dezamăgire,
strivit de muncă, izolat de indiferenţa
celor ce îi erau datori, era un om
suferind, medical, psihiatric vorbind.”
(p. 73)
Autorul urmăreşte evoluţia progresive
a bolii pe baza corespondenţei
cu Veronica Micle: vol. Dulcea mea
Doamnă/ Eminul meu iubit. Corespondenţă
inedită Mihai Eminescu-Veronica
Micle, Polirom, 2010:„Primeşte
„Timpul” şi vezi fără îndoială prima
pagină de reviste sau studii, cari
de 22 de zile încoace sunt scrise
aproape toate exclusiv de mine, îţi
poţi închipui dar că sunt supraîncărcat
cu fel de fel de prostii.”(Scrisoare din
martie 1880); „Niciodată, Doamnă,
desfacerea (despărţirea n.n.) noastră,
de-ar fi trebuit să aibă loc, nu s-ar
fi căzut a se face cu atâta amărăciune.”
(Scrisoare din octombrie 1880); „Sunt
un om foarte, foarte chinuit, draga
mea fetiţă, foarte puţin timp liber pe
vremea mea, ocupat cu lucrări care
turbură adânc cugetul şi inima unui
om, prea adeseori sătul de viaţă şi
însetat de linişte”. (Scrisoare din
martie 1882); „Necazul meu psihologic
unit cu o nevralgie, durere de cap
şi de măsele, m-a făcut ursuz…”
(Scrisoare din 29 dec. 1882); „Tu ştii
bine că adesea sunt intelectual atât
de ostenit şi moralmente atât de sleit,
încât chiar mă feresc de a-ţi scrie
în aşa de rea dispoziţie.” (Scrisoare
din ian. 1883); „Mizerii trupeşti şi
sufleteşti m-au împresurat întotdeauna
şi amintirile căzând una câte una, ca
frunzele veştede, momente de aur
şi momente de durere, au lăsat în
urmă-le dezgust de viaţă şi de tot,
pe care nu ţi-l pot descrie.” (Scrisoare
din februarie 1883)
Diagnosticul psihiatrului Gavril
Cornuţiu: „episod depresiv sever,
fără simptome psihiatrice”, doctorul
fiind de părere că „scos din mediu,
cu zile de relaxare, odihnă şi protecţie
psihologică, poetul îşi putea reveni
în cel mult 6 luni.” (p.73)
Meritul incontestabil al acestei
cărţi este că îndepărtează caracterizarea
infamantă a bolii lui Eminescu
şi prezintă „tragedia unui om care
s-a sacrificat şi a fost sacrificat…”
stăruind asupra datoriei şcolii de a
sublinia caracterul exemplar al omului
şi operei lui Eminescu – pentru că
„românii au avut şi au nevoie de
exemplul unui caracter diamantin;
au avut şi au nevoie de exemplul unui
patriot dezinteresat, au avut şi au
nevoie de un limbaj frumos şi armonios
– armonia şi frumuseţea comunicării
determină direct armonia şi civilitatea
relaţiilor dintre oameni.” (p.41)
_____________
Gavril Cornuţiu, Tragedia şi suferinţele
omului Eminescu. Ultimii şase ani de
viaţă, Editura Saeculum vizual, Bucureşti,
2016.
