Radu Cosaşu (Oscar Rohrlich), Viaţa
ficţiunii după o revoluţie,
Editura Polirom, Iaşi, 2016, 352
pag.
Am în faţă o carte complexă,
a lui Radu Cosaşu,
apărută de curând, Viaţa
ficţiunii după o revoluţie,
avertizaţi cumva, în privinţ
a complexităţii, încă
înainte de a o deschide.
Autorul figurează pe copertă atât
cu numele literar consacrat, Radu
Cosaşu, cât şi cu acela existent,
probabil, în actele de stare civilă
ale autorului: Oscar Rohrlich.
A mai semnat şi cu alte nume
în decursul unei activităţi jurnalistice
şi scriitoriceşti care numără multe
decenii, începute în anii ’50 ai veacului
trecut, din vremea când era militar
şi mai târziu redactor la „Scânteia
Tineretului” şi la „Cinema” (Radu
Costin, Belphegor şi altele), acestea
nefigurând pe coperta cărţii de
care vorbesc, dar pomenite mereu
în interior, ca şi împrejurările în care
au fost folosite.
Cele două nume principale, spre
a le spune astfel, Cosaşu şi Rohrlich,
sunt ale unor personaje cu roluri
efective în dinamica naraţiunii, de
fapt numele unuia şi aceluiaşi personaj
care este autorul. A fost şi martor
şi pion al vremurilor evocate. Cele
două părţi ale cărţii de care mă ocup,
prima intitulată Radu Cosaşu şi fiul
său inexistent, iar a doua Oscar
Rohrlich şi un fost şef al cenzurii
se întâlnesc în înţelesuri , configurând
o epocă şi o biografie.
Cărţii i-am putea spune roman
epistolar, compusă cum este din
scrisori. Ale unei mame inexistente
către fiul inexistent, adică, în fapt,
ale lui Cosaşu adresate sieşi. Şi nouă,
bineînţeles, celor care îl citim pe
Cosaşu.
Fiul inexistent, căruia mama
inexistentă îi adresează scrisori, este
emigrat în Nord, în Groenlanda şi
apoi în Islanda, ceea ce-i trimite cu
gândul, pe mai vechii cititori ai lui
Cosaşu, printre care mă număr, la
acel „august pe un bloc de gheaţă”
despre care scrisese odinioară. Nordul
este un spaţiu de proiecţii simbolice
şi morale de regăsit mereu în scrierile
lui Cosaşu.
În ce priveşte localizarea în timp,
ni se oferă de la început un reper
care nu îngăduie speculaţii, din
moment ce ni se spune, în prima
scrisoare a mamei, că „azi se împlinesc
40 de ani de la asasinarea lui Kennedy”,
petrecută, cum se ştie, în noiembrie
1963. De fapt cuprinsul temporal e
mai întins, scrisorile purtându-ne în
anii tulburi ’50, pentru a reveni, în
altele, în cea mai vie actualitate. Ni
se aduce sub priviri lumea de ieri
şi de azi, a tinereţii militante a lui
Cosaşu, în timpurile în care fusese
iluzionat să alerge după „un adevăr
integral care nu există în nici o
revoluţie” şi a unor timpuri de azi în
care ar trăi, nu-i aşa ?, în „capitalismul
cu chip uman al lui Becali”.
Începusem prin a spune că este
complexă cartea lui Cosaşu şi este
nu doar pentru că e semnată de două
nume ale aceluiaşi autor, ci şi pentru
că trimite în tot soiul de direcţii şi ne
face să auzim exprimările despre
trecut şi prezent ale unor voci pe care
nu am prea avut prilejuri să le auzim.
Scrisorile mamei inexistente, şi
nu doar acestea, cercetările Georgetei,
luptătoare în Piaţa Universităţii,
scotocirile prin arhive dau peste
scrisoarea ostaşului de odinioară
Radu Costin, trimisă „Scânteii”, în
care poeta Maria Banuş era învinuită
de intimism, dar şi peste scrieri ale
lui Radu Cosaşu care înălţase imnuri
Bicazului, după cum însă şi peste
documentele Congresului tinerilor
scriitori în care Cosaşu şi Ţic pledaseră
pentru spunerea „adevărului integral”.
Urmările? Anii de interdicţie a
semnăturii, angajarea ca vitrinier la
„Decorativa” până ce se poate înscrie
ca student la Şcoala de Literatură
„Mihai Eminescu”, revenind astfel
în mişcarea literară. Cartea nu
doar enunţă aceste întâmplări de
demult, ci le recreează în concreteţea
lor, astfel cum au fost trăite de cel
în cauză în împrejurări care au fost
cum au fost. Inexistentului fiu din
Groenlanda i se trimit documente
vechi xeroxate pentru a-şi face o idee
limpede despre cum s-a trăit aici
în alte timpuri şi în ţinuturi atât de
îndepărtate de reliefurile nordice.
A doua parte a cărţii îi sporeşte,
ca să vorbim astfel, complexitatea
prin faptul că acela care vorbeşte
prin scrisori adresate lui Oscar Rohrlich
este nu altul decât domnul Reznicek,
şeful de pe vremuri al cenzurii acum
pensionar, omul prin faţa ochilor
cărora trecuseră, aproape toată viaţa,
scrierile lui Cosaşu înainte de a fi
ajuns la tipar. Ale lui Cosaşu şi ale
generaţiei lui de prozatori, poeţi,
dramaturgi, autori de scenarii. Nu
doar trecuseră prin faţa ochilor lui
Reznicek, dar suferiseră la ordinele
acestuia, de nerespins, modificări
mai mari sau mai mici, dobândiseră
sau nu aprobare pentru a merge la
tipar ori pe scenă, în întregime sau
mutilate: romanele, piesele de teatru,
spectacolele şi atâtea altele.
Complicaţiile vin de acolo că puţină
lume gândeşte la fel, prea puţină, la
evenimentele care curg. După Ungaria,
după Cehoslovacia urmează România
cu cea mai sinistră vărsare de sânge.
Complicaţiile mai vin din faptul că
familiile sunt dezunite. Georgeta,
fiica lui Reznicek, va fi, cum spuneam,
lider al Pieţii Universităţii, sub privirile
la început contrariate ale tatălui,
fostul cenzor, care iese până la urmă
din joc, înţelegând că timpul său
trecuse.
Ar mai fi multe de spus despre
această carte complexă, despre ironie
şi despre dezamăgire, despre referirile
la mătuşile de la Tel Aviv, despre
evreitate şi românitate, despre
întrebarea şi despre regretul lui
Cosaşu privitoare la plecarea lui Lucian
Raicu din ţară („un critic literar de
o originalitate ieşită din comun”),
despre întâlnirile cu superinteligentul
şi scepticul Monsieur Paul (Paul
Georgescu), despre desele întoarceri
cu gândul la ostaşul din anii ’50 care
se găsise să condamne o poetă pentru
că vorbise prea mult despre sine.
Cartea complexă a lui Radu Cosaşu
(sau a lui Oscar Rohrlich, dacă vrem)
e de o mare bogăţie faptică, de o nemaiîncercată
(de către alţii) sinceritate,
captivantă prin stilul direct şi atrăgător.
O citeşti fără să o poţi lăsa din mână.
