Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Pesimistei:
O biografie exemplară de Ioana Pârvulescu


Ultima călătorie la Braşov am dedicat-o pregătirii pentru bacalaureat a unuia dintre nepoţii mei. Parcurgem împreună subiectele de română de la oral, "tipul al doilea", la care, în genere, trebuie să defineşti şi să exemplifici o noţiune de teorie literară. De pildă: "Prezintă trăsăturile prozei fantastice prin referire la o operă literară studiată". Din fericire, rolul meu în acest moment recapitulativ se rezumă la a da din cap, la a face cîte o mică precizare lingvistică, la furnizarea cîte unui amănunt mai degrabă util la nivel practic, în strategia examenului, decît în partea "ştiinţifică", la a risipi total nepedagogic cîte o nedumerire taxonomică a juniorului, explicîndu-i că nici specialiştii nu se înţeleg între ei asupra chestiunii respective şi că eu una nu-i pot da un răspuns precis. Profesoara de română i-a învăţat, îmi dau seama, tot ce trebuie şi, ţinînd seama că nu literatura e cea căreia i se va dedica în continuare proaspătul absolvent, sînt destul de liniştită. Ba chiar mulţumită. îl rog pe interlocutorul meu să-şi justifice opţiunea categorică, şi care mă bucură, pentru romantism, exprimată cam liber prin formula "romanticii sînt cei mai tari". Mă apucă neliniştea cînd aflu despre un personaj că e tăntălău sau pămpălău ("sper că n-o să spui aşa şi la examen") şi-i cer cu o severitate care nu păcăleşte pe nimeni să-şi intre în rol şi să-mi dea cîteva sinonime. "Adică, spune el ca să-mi facă pe plac, e slab, nehotărît, n-are personalitate". Mi se pare o definiţie valabilă a cuvîntului pămpălău. Accept fără să mai cer detalii salturi sintetice de tipul "aici trebuie enumerate toate chestiile alea" şi-mi creditez nepotul cînd mă asigură că "la basm ştiu". La personajul Ion aflu că, pe lîngă pasiunea pentru pămînt care îl domină, are şi trăsături mai "umane", care-l fac să uite de ţinta vizibilă, previzibilă sau prea vizibilă şi-i schimbă viaţa în rău.

În acest punct nu mai reuşesc să mă concentrez şi, mimînd că ascult în continuare, mă gîndesc la faptul că, spre deosebire de literatură, unde totdeauna cîte o întîmplare, cîte o slăbiciune de moment sau o pasiune devastatoare strică rotunjimea unui destin, în viaţă găseşti şi biografii exemplare. Pe una dintre ele mi-a povestit-o un prieten medic, de altfel iubitor de literatură şi dotat cu mult spirit de observaţie, obligatoriu, cred, în meseria lui. în timp ce învăţăcelul a ajuns la "povestirea în povestire" din Hanu Ancuţei, memoria mea dă, la rîndul ei, cuvîntul unui alt narator cu altă poveste:

"Tînărul de care-ţi vorbesc, să-l numim Costică, a intrat în 1988 la o facultate oarecare. în 1989 a şi intrat în PCR.

- Bine, măi Costică, i-am spus, în virtutea prieteniei pe care i-o purtasem tatălui său, tu ai nevoie de aşa ceva ? La ce bun să intri în partid? Şi de ce tocmai acum ? Nu vezi că ăştia n-o mai duc mult?

- Mămăliga nu explodează, mi-a răspuns el cu un clişeu pe atunci la modă. Iar eu n-am de gînd să ajung, ca dumneavoastră, vă rog să mă iertaţi, mai întîi la ţară, cine ştie cît timp, apoi să mai dau nu ştiu cîte examene, să muncesc de dimineaţa pînă seara şi tot un amărît să fiu, care-şi cumpără o Dacie 1100 în cel mai bun caz la 40 de ani.... Deja, ca membru de partid am voie să particip la consilii, profesorii mă cunosc, se poartă altfel cu mine, am examenele asigurate.

Nu mult după discuţia asta a venit revoluţia din decembrie. Costică, nu mă întreba în ce fel, a fost printre cei care au intrat în casa lui Ceauşescu. Mi-a povestit apoi cu lux de amănunte şi cu nedisimulată admiraţie ce-a văzut acolo. Şi-a luat chiar şi o mică amintire - el ştie cum - pe care mi-a arătat-o cu un fior cvasi-religios. După vreun an aflu că şi-a depus actele şi pleacă definitiv în Elveţia. Cum mă ştie de mic, nu-mi ascunde că are de gînd să valorifice trecutul lui de mare revoluţionar şi persecutat politic. Se mişcă repede, intuieşte că acum occidentalii sînt încă sensibili la aşa ceva, dar că în viitor lucrurile vor fi mult mai complicate. Ca-ntr-o comedie, eu îmi spun iar replica cu "La ce-ţi trebuie? De ce tocmai acum cînd şi aici... ", iar el mă lămureşte din nou că n-are de gînd să-mi imite soarta. Se vede că eram pentru el un model negativ, îl puneam în mişcare ca un bobîrnac dat unei bile.

Timp de cîţiva ani nu l-am mai văzut pe Costică. Aflam însă veşti despre el de la sora lui: că s-a înscris la facultate, că-i merge foarte bine, că s-a căsătorit. Anul trecut l-am revăzut pe tînărul promiţător, dinamic şi întreprinzător. Venise în România cu soţia lui: o femeie cu vreo 15-20 de ani mai în vîrstă decît el, extrem de voluminoasă (băiatul fiind mai degrabă firav). Toată lumea îi consideră mamă şi fiu, dar la urma urmei ce contează, dacă familia e fericită. Erau cu un Mercedes. Mi-a spus că şi-a luat doctoratul şi-l cred, căci e un tip care ştie întotdeauna o cale sigură ca să obţină ce doreşte. Are de toate. Nu e nevoie să-ţi spun că acum, mai mult ca oricînd, se raporta la mine ca la reperul negativ şi mă privea cu o triumfătoare compătimire. Aflase, desigur, că nu e perioada cea mai fericită pentru medici, în România. Şi, pentru că natura îl făcuse să albească de la treizeci de ani, Costică se vopsise acum în aceeaşi nuanţă ca nevastă-sa. Un om fericit şi o biografie exemplară, a încheiat naratorul suprapus întîmplător de memoria mea peste cei din programa de bacalaureat."

Nu-mi fac nici o grijă cu privire la posibilitatea ca personajul real Costică să se recunoască în cronica mea pesimistă. în rotunjimea fără cusur a biografiei lui intră, cu siguranţă, şi faptul că nu citeşte România literară, că nu citeşte tout court. într-adevăr, la ce i-ar folosi ?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara