Traian Dobrinescu, Nu te opri, nu
te întoarce, Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 2016,
441 pag.
Pe scriitorul Traian Dobrinescu
l-am descoperit
prin Cei morţi înainte
de moarte (Editura Aius,
2013), un roman socialpolitic
despre perioada
comunismului românesc,
realist, dar cu ingrediente romantice
şi sugestii magice. Un
roman pentru care a primit
Premiul „Cartea Anului” din
partea Filialei Craiova a Uniunii
Scriitorilor din România.
Nu te opri, nu te întoarce este,
la prima vedere, o autobiografie cu
aspect de Bildungsroman, a cărei
scriere a fost provocată de îndemnurile
persuasive ale lui Eugen Negrici. Tot
din Nota autorului aflăm că „tirania”
prietenească a criticului a avut ca
directivă sinceritatea şi completitudinea
(adică să aibă puterea şi lipsa de
pudoare de a nu omite faptele care
nu măgulesc memorialistul). În ce
măsură a respectat Traian Dobrinescu
imperativul acesta, nu putem şti.
Ştim însă, conform teoreticienilor
genului autobiografic, că scrierea
de(spre) sine este, inevitabil, supusă
ispitei literaturizării. Trecerea dinspre
viaţa trăită spre viaţa povestită, dinspre
existenţă spre text, presupune exigenţe
compoziţionale sau de stil, dar şi o
(anume) selecţie a evenimentelor, în
funcţie de capriciile subiectivităţii şi
ale memoriei. De pildă, deşi afirmă,
la un moment dat, că a avut parte
şi de refuzuri, naratorul îşi desfăşoară,
pe numeroase pagini, numai cuceririle
erotice (unele, surprinzătoare, să nu
zic neverosimile, prin încrengătura
relaţiilor: cine cunoaşte psihologia
feminină cu greu ar putea crede că
două femei, fie ele şi surori, fie ele
şi „uşoare”, şi-ar împărţi cu nonşalanţă
un bărbat). Ce-i drept, porţile închise
ale „cetăţilor” nu prezintă interes
pentru trăiristul frenetic, şi nici mare
potenţial narativ (singura legătură
platonică amintită este expediată în
câteva fraze). Romanescul pătrunde
în povestire şi prin elementele picareşti,
prin întorsăturile imprevizibile de
situaţie, prin acţiunile primejdioase.
De aceea, Nu te opri, nu te întoarce
este, mai degrabă, un roman autobiografic
palpitant.
Autorul încearcă să extragă
învăţăminte din poticnelile şi rătăcirile
de pe traseul său formativ, având
mereu în minte prezenţa cititorilor.
„Trebuie să vă mărturisesc…” – repetă
el frecvent, cu refrenul tipic spovedaniei
în urechi, dar nu auzit din gura vreunui
preot, ci a profesorului Negrici:
„Nu ascunzi nimic!”. Trebuie să vă
mărturisesc şi eu că nu aceste pasaje
de reflecţie asupra trecutului (asupra
„lecţiilor” de viaţă primite, una dintre
ele, aparţinând tatălui, devine
chiar titlul cărţii) sau de concluzii
înţelepte (vorba vine, căci unele sunt
de-a dreptul sfidător-nietzscheene,
transgresând morala comună) reprezintă
atracţia romanului, ci povestirea pură
a întâmplărilor („cavalcada narativă”,
cum scrie acelaşi Eugen Negrici pe
coperta a patra). Traian Dobrinescu
are un extraordinar talent de povestitor,
susţinut de un simţ acut al detaliului
şi de un „auz” fin, capabil să reproducă
limbajele diverselor medii sociale.
În plus, aspect pe care l-am remarcat
şi în Cei morţi înainte de moarte, este
un subtil poet al naturii, căreia îi
simte frământările şi transformările
precum un îndrăgostit vibraţiile iubitei:
„Via, bolnavă de toamnă, era ca o
femeie vlăguită, care tocmai născuse”,
„lunca singură se îmbrobodea cu un
batic siniliu”, „Lotrul, un balaur cu
solzi strălucitori şi coada pierdută în
adâncul munţilor necunoscuţi”,
„muntele devine grav ca o operă
wagneriană”, „Frunzele, în tremurul
molatic al adierii de seară, sună ca
banii rostogoliţi din cufărul timpului”
etc.
Romanul formării se deschide cu
o amintire semnificativă: copilul dornic
să înveţe să citească merge la biblioteca
din sat pentru a cere o carte. Fascinaţia
poveştilor şi plăcerea lecturii (precum
şi a filmelor, catalitice în acest
sens al deschiderii unor orizonturi
livreşti) vor rămâne constantele unei
adolescenţe şi tinereţi tumultuoase,
cu încăierări, chiuluri, răzvrătiri, dar
şi cu grele corvoade familiale (de la
mersul cu animalele la păscut până
la muncile agricole), apoi, în timpul
liceului şi în studenţie, cu prestări
de servicii la fel de trudnice, din
nevoia şi dorinţa de a face bani (salahor
în gară şi în port, ospătar pe litoral).
Cele mai importante figuri ale anilor
de „ucenicie” sunt tatăl, profesorul
de română Gibescu (deşi nu preda
la clasa lui) şi Ana, profesoara de
română. De la Gibescu, ghid în labirintul
bibliotecii, reţine interogaţia: „Nu
cumva a fi cel mai bun te face să
pierzi ce este mai bun?”. Ana îi asigură
şi educaţia sentimentală, fiind prima
lui dragoste (experienţele sexuale
povestite vor fi mai multe şi, uneori,
cu neplăcute consecinţe). Tatăl, pater
familias, ins raţional şi tenace, este,
în ciuda relaţiei conflictuale, axul
universului sufletesc al fiului.
Totul se raportează la părerea lui, şi
eşecurile, şi victoriile (olimpiade,
examene de admitere ori din sesiune),
şi câştigurile financiare. Mama şi
bunicii sunt un fel de „îngeri” protectori,
blânzi, optimişti, încrezători în destinul
băiatului. Inteligent, creativ, însă
rebel, sportiv (a făcut gimnastică şi
judo), săritor să dea o mână de ajutor,
golan cu vocaţia prieteniei, cu gustul
riscului şi al aventurii, ieşind cu
imprudenţă în întâmpinarea tentaţiilor
vieţii, protagonistul-narator îşi va
găsi un rost abia odată cu naşterea
copiilor săi. Dar peripeţiile vor continua,
necesitatea asigurării unui trai mul-
ţumitor familiei, pe fondul penuriei
din timpul comunismului, împingându-
l din nou la activităţi riscante,
periculoase.
Romanul social, imbricat în
Bildungsroman, reînvie atât lumea
rurală (Orleştiul natal şi împrejurimile,
Malaia de pe Valea Lotrului a profesorului
debutant), cât şi pe aceea citadină
din era socialismului victorios (Râmnicul
liceanului, ulterior, al tânărului care
va renunţa la învăţământ, Clujul
studenţiei, staţiunile estivale de la
Marea Neagră). Evocarea universului
ţărănesc, cu oameni harnici, aspri şi
neînduplecaţi, legaţi de pământul
care-i hrăneşte, dar şi cu graiul lor
slobod şi pitoresc, aminteşte de proza
lui Liviu Rebreanu şi a lui Marin Preda;
superstiţiile, poveştile care se
pierd în negura vremurilor, unele
miraculoase, altele haiduceşti, vinul
„nesfârşit” din ceremonialul narativ
sau al apropierilor umane au ecouri
din lumea arhaică, patriarhală a lui
Mihail Sadoveanu sau a lui Vasile
Voiculescu. Se reţin povestirile de
război ale bunicului (Taicu Florea),
moartea misterioasă a Ghenadiei
Volintiru, „ibovnica zmeului”,
„sacrificarea” de către săteni a tâlharului
Costică Malacu. Episodul secetei, trăit
chiar de personajul-narator,
impresionează prin accentele poetice
pre-apocaliptice. Naraţiunea surprinde,
totodată, stingerea treptată a satului
tradiţional, începută odată cu
colectivizarea forţată (confiscarea
pământului, a vitelor, a armelor,
cotele obligatorii). Perioada studenţiei
aduce în prim-plan personalităţile
universitare ale Clujului, scriitorii de
la Echinox, atmosfera cafenelelor
şi a cârciumilor de odinioară. Sunt
rememorate şi experienţa armatei,
făcute la Lipova, cu mizeria şi absurdul
ei, fauna şantierelor de pe Valea
Lotrului, învârtelile ilicite, prin
care oamenii supravieţuiau, adesea
realizate cu necesara complicitate
a „organelor” de partid şi de miliţie,
diversiunea cu „teroriştii”, la Vâlcea,
de la Revoluţia din decembrie ’89.
Nu te opri, nu te întoarce reprezintă,
astfel, şi un preţios document de
epocă.
Tonalitatea senin-detaşată a relatării
se îmbibă uneori, ca anafura de
vin, de o tandră nostalgie. Meditaţia
rupe atunci ritmul vijelios al povestirii.
Întoarcerea nu mai este însă posibilă
decât pe firul amintirilor. Tentativa
reîntoarcerii concrete (din scena
revederii Anei, apropiindu-se de
optzeci de ani) este dejucată înţelept
şi delicat de fosta profesoară.
Nu te opri, nu te întoarce oferă,
deopotrivă, o „lecţie” de viaţă prin
forţa de a nu capitula niciodată a
personajului mărturisitor, chiar dacă
„în viaţă nu există sfinţi” (cum zice
tatăl naratorului), ci oameni cu bune
şi cu rele, şi o lectură captivantă,
proprie romanului de aventuri.
