Cum poate o fiinţă atât de delicată şi aparent firav alcătuită, aproape filiformă şi parcă nematerială, să umple în asemenea măsură tot spaţiul scenic, aşa cum reuşeşte să o facă Alina Cojocaru, pe care am revăzut-o, de curând, pe scena mare a Sălii Palatului, în Don Quijote de Ludwig Mincus. Din 2002, când avea doar douăzeci de ani şi era deja prim solistă la Royal Ballet Covent Garden, am avut mereu norocul să o revedem în fiecare an, în câte un spectacol, pe una dintre scenele bucureştene. Şi de astă dată, cum a apărut pe scenă, am regăsit în dansul ei acea caracteristică proprie, aceea de a nu termina brusc o mişcare, ci de a întârzia încă o fracţie de secundă pe traseul ei grafic, ca un fel de vibraţie suplimentară, care dă ochiului senzaţia că dansatoarea pluteşte. Şi am mai regăsit, îndată, şi acea mare poftă de a dansa, acea dăruire de sine, în fiecare mişcare în parte, dincolo de orice dificultăţi tehnice, rezolvate cu eleganţă şi precizie şi uneori tratate cu o nuanţă de umor.

Ca şi în recitalul din anul 2003, din cadrul Festivalului Internaţional ,George Enescu" şi în spectacolul de anul trecut cu Lacul lebedelor, partenerul Alinei Cojocaru a fost tot danezul Johan Kobborg şi el prim solist la Covent Garden. Mai mult decât până acum, Johan Kobborg s-a reliefat de astă dată prin acurateţea sa tehnică şi prin aplombul mişcării, fiind în acelaşi timp - lucru deja ştiut - şi un excelent partener.

în ceea ce priveşte însă spectacolul de balet, în ansamblul lui, suferinţa mea nu va înceta (dacă va înceta vreodată) până când nu se va găsi un coregraf, care să nu facă din cele două figuri celebre, Don Quijote şi Sancho Panza, doar un pretext pentru frumoase dansuri spaniole şi strălucitoare variaţii clasice, ci chiar personaje aduse în prim planul spectacolului, nu numai cu ridicolul lor, dar şi cu ceea ce au sublim şi inegalabil până astăzi, la patru sute de ani de când au fost create. Suferinţa mea a mai fost însă şi de altă natură. Acest spectacol repus în scenă de Mihai Babuşka, cu câţiva ani în urmă, nu mai are în prezent aceeaşi prospeţime. Dacă, în general solistele şi ansamblul de fete se prezintă la un nivel onorabil, în ceea ce-i priveşte pe dansatorii bărbaţi, nivelul lor, cu puţine excepţii, este de-a dreptul întristător. Mă refer în special la grupul toreadorilor şi la interpretul lui Espado, Marius Dura, care, pur şi simplu, nu avea ce să caute pe scenă, în acest rol. Şi mai este ceva ce s-a infiltrat subtil în sufletele tuturor şi de care probabil nici nu sunt conştienţi: o oarecare indiferenţă pentru ceea ce fac. Dansatorii noştri, cu foarte mici excepţii, nu se mai dăruiesc deplin, total şi necondiţionat mişcării. Şi sala simte, chiar dacă confuz, acest lucru.

Dar marea bucurie de a o urmări pe Alina Cojocaru şi de a mă desfăta cu tot ceea ce ne poate oferi dansul ei, pentru care a primit anul trecut Premiul Nijinsky, la Monaco Dance Forum, fiind cotată drept cea mai bună balerină a anului 2004, a întrecut cu mult celelalte rezerve, astfel că, în final, am aplaudat şi eu îndelung, alături de toţi cei din sală, întregul spectacol.



Lungul drum spre perfecţiune



Anul francofoniei a debutat înaintea celui calendaristic. De fapt, primul lui emisar a sosit încă de astă vară, odată cu expoziţia franceză de pictură Lumini şi umbre, de la Muzeul Naţional de Artă. Iar acum, în decembrie, tot ca o prefaţă la ceea ce urmează să se desfăşoare în cursul anului viitor, între alte manifestări artistice, au fost şi două spectacole de dans, venite tot din Franţa, unul prezentat de Baletul Naţional din Marsilia, iar celălalt de Compania Nawal Benabdalah din Paris.

în prima parte a lunii decembrie, spectacolele cu trupe şi balerini din străinătate s-au desfăşurat la noi într-o adevărată avalanşă, lucru deosebit de plăcut pentru un cronicar de dans, care poate astfel compara diferite concepţii şi stiluri, având încă proaspete pe retină imagini precedente, abia derulate. Uneori acest proces se declanşează spontan, în chiar timpul unui spectacol, cum s-a întâmplat pe când urmăream, pe scena mare a Teatrului Naţional din Bucureşti compoziţia coregrafului Frédéric Flamand, La cité radieuse, în interpretarea Baletului Naţional din Marsilia.

Frédéric Flamand şi-a pus creaţia coregrafică sub semnul dialogului cu artele plastice, cu arhitectura şi cu tehnicile audiovizuale, încă din anii '70. A lucrat mult în Belgia, fiind director artistic la Baletul Regal Valon, din 1991, iar din anul 2004 este director general al Baletului Naţional din Marsilia. în spectacolul La cité radieuse, propunerea sa tematică este cât se poate de interesantă, cu infinite posibilităţi de punere în pagină. Totul pleacă - ne spune coregraful - de la un text din Jorge Luis Borges despre imagini şi aparenţa lor, despre lumea reală şi cea reflectată de oglinzi, ultima putând invada şi supune, la un moment dat, lumea reală. Tot atât de interesantă şi promiţătoare ca imagine scenică era şi coabitarea dansatorilor de pe scenă cu o serie de panouri mobile din zăbrele metalice, manevrate chiar de dansatori, panouri care puteau deveni transparente sau apare, după necesitatea momentului, prin ele putându-se vedea un corp, sau pe ele putându-se proiecta corpuri. în plus, mişcării corpurilor reale li se asocia uneori proiecţia altor corpuri în mişcare. Deci omul real confruntat cu imaginile pe care chiar el le produce. Proiectul spectacolului a fost conceput de coregraf în strânsă colaborare cu arhitectul Dominique Perrault, ambii dorind să sugereze viaţa unui oraş, care este ea însăşi o lume în sine, mereu flexibilă, mereu în mişcare, spaţiile ei reale fiind adesea interferate de spaţii virtuale şi tot acest mixaj sugerând - cum foarte frumos ni se spune, ,pielea electronică a oraşului."

Nu de mult, în nr. 45 al României literare, am citit într-un articol semnat de Matei Stârcea Crăciun, două definiţii care mi s-au părut cât se poate de îndreptăţite, referitoare la ce sunt artiştii contemporani şi arta contemporană. Ele sunau astfel: ,Este contemporan artistul care trăieşte în prezent. Şi este contemporană arta care trăieşte prezentul (valorile prezentului)". Totul mi s-a părut limpede până când am văzut La cité radieuse, moment în care am înţeles că mai există încă o coordonată care intră în discuţie: cum şi cu ce mijloace sunt abordate valorile prezentului de către o piesă de artă contemporană. De ce s-a ivit această a treia problemă? Pentru că, deşi Frédéric Flamand şi Dominique Perrault sunt contemporanii noştri şi deşi ei abordează în creaţia lor comună o problematică de strictă actualitate, din punct de vedere al dansului ei o fac cu mijloace neadecvate: cu un amestec nesudat de dans clasic, neoclasic şi contemporan.

Şi, în plus, aşa cum spuneam în rândurile de mai sus, în timp ce priveam spectacolul La cité radieuse, a intervenit şi tentaţia comparaţiei. Spectacolul lui Frédéric Flamand se compune, cum era şi firesc datorită tematicii, dintr-o suită de secvenţe, desfăşurate într-un ambient scenografic mereu schimbat, dar aceste secvenţe sunt seci, uscate, reci şi situate valoric foarte departe de suita de secvenţe care compuneau lucrarea lui Johan Inger, Empty house, văzută cu o săptămână în urmă, la spectacolul companiei Cullberg Ballet. în primul rând la Johan Inger exista unitate stilistică, iar fiecare secvenţă avea un subtil substrat dramaturgic şi din fiecare secvenţă iradia o anume stare de spirit. Ca spectator vibrai pe dinăuntru. Nu plecai din sală aşa cum ai intrat.

Propunerea tematică făcută de Frédéric Flamand rămâne, în continuare, interesantă, dar în La cité radieuse autorul nu şi-a atins scopul propus, în pofida faptului că Baletul Naţional din Marsilia are în componenţa sa dansatori buni, câţiva evidenţiindu-se pentru un moment, două, în scurte partituri coregrafice, prin expresivitatea plasticii lor corporale.