Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
O antologie de Marin Mincu (II) de Gheorghe Grigurcu


Intuind primejdia unei reducţii păgubitoare a materiei sensibile din care e alcătuită textura poeziei, Marin Mincu procedează de altminteri rezonabil, glosînd pe marginea creaţiilor antologate nu atît cu stringenţa scolastică a teoreticianului crispat de metodă, cît cu degajarea unei conştiinţe critice deschise, tangente la propria-i vocaţie lirică. Criticul Mincu, unul din cei mai dotaţi şi mai activi pe care-i avem, mai cu seamă în domeniul poeziei, are tactul de-a depăşi rigidităţile unei poziţii doctrinare (experiment de laborator), aplicîndu-se analizei plăsmuirilor poetice cu fiorul recunoaşterii organicităţii lor (organicitate însemnînd aci unicat ce de la un punct se sustrage oricărei generalizări metodologice, cuvenindu-se a fi tratat prin unicitatea observaţiei critice). Metodei (mai bine spus, succesiunii de metode!) pe tărîmul artei îi putem recunoaşte utilitatea în gradul în care aceasta respectă natura creaţiilor, pînă la urmă refractară explicitării lor depline, adică transpoziţiei fără rest în limbajul conceptelor, fapt care, paradoxal, instigă intelectul la alte şi alte speculaţii, ce nu pot trece însă de pragul nucleului lor ultim, impenetrabil. Ne reţin, în speţă, observaţiile delimitative, inconformiste ale d-lui Mincu, în faţa unor poeţi de diverse calibre, observaţii înscrise pe un background nu o dată mitizant, în raport cu care disocierile sînt văzute frecvent ca nişte erezii şi tratate prin reacţii punitive. Nu o dată, criticul îşi îngăduie a "ieşi din rînd" spre a da glas unor puncte de vedere inuzitate şi prin aceasta apte a învigora percepţia lenevită, a concura (cu succes) poncifurile. Astfel, în cazul lui Arghezi, Marin Mincu crede că lupta cu divinitatea, viclean adulată ori făţiş contestată, inclusiv în aceleaşi secvenţe, indică impasul dramatic al subiectului însuşi care nu izbuteşte a-şi găsi identitatea şi, în consecinţă, intră în dispută cu proiecţia sa "inautentică" de individ social, cultural, religios: "Se depistează imediat (...) o flagrantă lipsă interioară ce ne avertizează că undeva angajarea experienţială a fost trucată, că nu a existat o implicare definitivă, abisală, a subiectului în act, că ceva a fost falsificat. în fine, apar acele indicii şi semnale obscure care divulgă statutul de Ťrăspopitť al actantului poetic. Lupta cu transcendenţa este decorul necesar pentru a disimula absenţa trăirii autentice. Cu cît această Ťluptă cu îngerulť apare mai dramatică - prin exacerbarea naturii plebee a actantului poetic Ťneîncercat de slavă, crîncen şi scîrbitť - cu atît se înteţeşte simulacrul autenticităţii. Refuzat de posibilitatea transcenderii, Arghezi vrea să instaureze atitudinea negatoare ca unică instanţă discursivă Ťizbăvitoareť. Asistăm, de fapt, doar la o răsturnare a polilor poeticităţii, întrucît Ťmetafizicať înaltă, identificabilă discursului eminescian, va fi substituită mecanic de Ťmetafizicať joasă, a Ťbezneiť şi a Ťnămoluluiť ancestral. Perspectiva demolatoare a "robului" răzvrătit conţine germenii dialectici ai evoluţiei, dar nu depăşeşte stadiul obscur al conştientizării colective junghiene". (Să ne închipuim că dl Mincu ar fi folosit un asemenea ton comentîndu-l nu pe Arghezi, ci pe Nichita Stănescu şi să fim convinşi că n-ar fi scăpat, comiţînd o astfel de imprudenţă, acuzei de "demolator" şi ostracizării complementare. Noroc că d-sa, după o iniţială rezervă, îl socoteşte pe autorul Necuvintelor unul din cei "cinci poeţi paradigmatici" ai literelor noastre din veacul abia încheiat, alături de Arghezi, Blaga, Ion Barbu, Bacovia!). Remarcînd că lui Lucian Blaga i-ar lipsi "un anume simţ al realului", în favoarea "abstractivismului" care e o trăsătură caracteristică a plasticii expresioniste, ceea ce ar putea produce o defazare a autorului Poemelor luminii în raport cu actualul receptor, exegetul se întreabă şi răspunde la chestiune în beneficiul poetului, fără ca totuşi să se şteargă o umbră de incertitudine: "întrebarea finală legitimă, dincolo de orice retorică, după acest excurs expresionist, ar fi în ce măsură poezia lui Blaga mai poate suscita interesul la lectură din partea cititorului foarte tînăr? Nu cumva formula abstractă a acestei poezii poate părea artificială pentru promoţiile ultime ce se lasă pradă realului? Chiar dacă se constată o pasageră deplasare a accentului axiologic spre alte formule poetice, aceasta nu înseamnă ceva negativ, întrucît blagianismul a impulsionat deja în mod esenţial neoexpresionismul contemporan, revigorînd, cu rezultate notabile, producţia edulcorată ce se făcea la comandă în perioada proletcultului literar. E drept că, pe de o parte, el a îndreptat discursul poetic spre metafizică într-un moment cînd, în alte părţi, poezia se orientează către recuperarea realului. Dar un poet ca Blaga mai poate fi oricînd descoperit; e suficient să variem sistemul de lectură. Astfel, recent, unii critici Ťtematiştiť îl descoperă în postume ca pe un mare poet erotic, însă mitul modern al poeziei blagiene se restituie treptat pe măsură ce iese la iveală marele poet expresionist european". Izbită însă de un discredit acut se arată producţia lui Dimitrie Stelaru. Atmosfera sa "halucinogenă/ halucinantă" ar fi văduvită de o substanţă poetică creditabilă, impresionînd nemotivat, odinioară, prin stranietatea sa şi, mai cu seamă, prin "obscuritatea organică a actantului boem" pe care E. Lovinescu l-a numit, condescendent, "înger vagabond": "Promiscuitatea boemei latente se extinde la toate nivelele receptive, atunci cînd recitim textele care, reluate, nu mai comunică aproape nimic. Se poate spune desigur că şi această dîră obscură a obscurului e omologabilă stării poetice şi atunci are loc o minimă reabilitare evaluativă". Aprecieri ce ne pot pune pe gînduri. Ne despărţim însă de-o opinie a confratelui nostru, potrivit căreia Adrian Maniu ar avea meritul de a-l "anticipa" pe Camil Baltazar, primul fiind indenegabil mai însemnat decît cel de-al doilea. E ca şi cum ar spune, bunoară, că Arghezi l-a "anticipat" pe Mihai Beniuc ori Blaga pe Gheorghe Pituţ...

între ambiţioasa teorie, deplasată uneori dincolo de necesităţile vitale ale recepţiei estetice, ca o supra-lectură autonomă, joc al conştiinţei cu sine, şi praxisul analitic, comprehensiv, inteligent, cu o marcată tendinţă de-a se sustrage sensului comun, Marin Mincu e o personalitate bine reliefată a criticii noastre actuale. Riscul detaşării conţinut în saturaţia cerebrală e depăşit de fibra-i suplimentar combativă, iute inflamabilă şi, fireşte, incomodă, care-l împinge către o conduită polemică şi o figură permanent cabrată, precum spre note caracterizante. Contemplativ constrîns lăuntric de aspiraţia orientativă a principiului, exegetul e constrîns din afară de adversităţile pe care sîngele d-sale meridional pare a le provoca atunci cînd ele întîrzie, precum o condiţie dialectică a afirmării personale.

P.S.: La împlinirea vîrstei de 60 de ani, îi urăm lui Marin Mincu o producţie cel puţin egală cu cea de pînă în prezent şi o neslăbită energie în promovarea subiectivităţii proprii, ce constituie un ferment stimulativ important al vieţii noastre literare actuale.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara