În numărul trecut al revistei noastre, Alex Ştefănescu deschidea rubrica False glorii literare scriind despre Radu Aldulescu. Analiza sa atentă şi diagnoza sa dură se văd confirmate – din păcate, am zice. Criticul remarca, între altele, că acest prozator a fost primit cu îngăduinţă şi s-a bucurat de un tratament preferenţial tocmai fiindcă era, folosind cu un termen blând, o apariţie atipică, adică provenea din mediile muncitoreşti, cu instrucţie şcolară precară, dar cu o anume înzestrare în descrierea zonelor sordide. S-a petrecut însă ceva inacceptabil, atrăgea atenţia Alex Ştefănescu: ceea ce ar fi trebuit să rămână doar exotic şi marginal a fost împins în faţă, a fost plasat în centru şi a început să fie luat de către prea numeroşii neofiţi drept normă, model. Vina pentru această anormală schimbare de rol şi de poziţionare o poartă atâţia recenzenţi fără spirit critic, care au ajuns, prin diverse publicaţii, în postura de examinatori ai autorilor literari, fără ca ei înşişi să fi trecut o minimă probă privind competenţa în materie. Încă şi mai grav este când însuşi Radu Aldulescu începe să creadă despre sine că este ceea ce, vai, e departe de a fi. În ATENEU (noiembrie-decembrie, 2015) el dă un interviu unde, cu o profesorală siguranţă de sine comică, este ironic cu Zaharia Stancu, Marin Sorescu şi Mircea Cărtărescu (de altfel, excepţionalul scriitor a constituit permanent o ţintă în articolele de prin gazete semnate de Aldulescu). În acelaşi interviu, el ţine tot felul de lecţii: cum se scrie roman, cine are şi cine n-are valoare, stabileşte care sunt prozatorii şi, prin omisiune, care nu sunt etc. Pentru astfel de situaţii, în popor există o vorbă, Aldulescu trebuie s-o ştie: s-a suit scroafa în copac. Nu vrem s-o folosim în cazul de faţă fiindcă nu vrem să jignim pe nimeni, nici chiar pe Radu Aldulescu.