Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Editorial:
O amintire de Nicolae Manolescu


Nu cred să mai fi relatat întîmplarea de mai jos care mi-a marcat adolescenţa. Am consemnat-o, imediat după ce s-a petrecut, într-un caiet care s-a rătăcit, dacă nu cumva a fost distrus de bunicul meu matern, din teama că va cădea în mîinile cui nu trebuie. O vreme caietul a stat ascuns în seiful din peretele camerei în care mă refugiam să citesc. E vorba de camera strămătuşii mele, despre care am tot scris. N-am idee cum a ajuns acolo. Venind o dată pe neaşteptate de la şcoală, am găsit camera răvăşită de o curăţenie generală. Ochii mi-au căzut pe o gaură din perete, exact în locul unde se afla de obicei fotografia înrămată a unui unchi al bunicii mele şi al surorii ei, care se sinucisese din dragoste sau fiindcă avusese mari datorii la cărţi. (Versiunea familiei era prima, cea reală, probabil, a doua.) Vedeam prima oară un seif. înăuntru, alături de cîteva acte de proprietate familială din secolul XIX, era caietul cu însemnările mele. Dîndu-şi seama că l-am descoperit, bunicul, cred, a obligat-o pe strămătuşa mea să-l ardă. E o ipoteză greu de dovedit azi, cînd toţi protagoniştii sînt morţi de mult, dar foarte plauzibilă.
Şi, acum, iată întîmplarea. în după-amiaza zilei de 14 august 1952, mama a venit la Rm. Vâlcea, unde fratele meu şi cu mine ne aflam în vacanţă, la bunici, ca să ne ia acasă, la Sibiu. Peste două săptămîni urma să înceapă şcoala. Am aşteptat-o la gară, noi, copiii, şi bunicul, de unde am urcat pe jos bulevardul, veseli, sporovăind, bucurîndu-ne de vara splendidă care se apropia de sfîrşit. Mama purta o rochie uşoară, cu flori mici şi pastelate. Era o femeie încă tînără, nu împlinise 43 de ani, spirituală, interesată de tot ce era în jur, care ştia să se facă amuzantă. Mi-aduc aminte cum rîdeam toţi patru în hohote (bunicul ceva mai rezervat) îndreptîndu-ne spre casă. Am uitat complet orele imediat următoare. Nu mai ştiu cum ne-am petrecut seara. Ne-am culcat, în orice caz, toţi, în singura cameră care ne rămăsese (celelalte fuseseră ocupate de chiriaşi) din casa unde ne-am născut, mama şi cu mine. Nu prea tîrziu, bănuiesc. în oraş erau deja restricţii de lumină, din cauza capacităţii reduse a Centralei Electrice din Zăvoi.
Am fost treziţi brusc, pe la trei sau patru dimineaţa, cînd nu se luminase de ziuă, de bătăi în uşile de la intrare. Erau două, una în faţă, care dădea spre scara principală, alta în spate, unde era un balcon de lemn care dădea spre curte. Bunicul şi-a pus scurteica pe el, şi-a tras, suflînd greu, pantofii în picioare şi s-a dus să deschidă. Nu ştiu prin care uşă, poate prin amîndouă, au năvălit în holul mare cît o cameră de la intrare şi apoi în dormitor cinci persoane. Purtau uniforma cu petliţe albastre a Securităţii. în picioare aveau cizme. Erau înarmaţi. Am auzit vocea unuia care-i citea bunicului, aflat încă pe hol, datele personale ale mamei din buletinul de identitate. Şi l-am auzit pe bunicul îngăimînd: "Da, e aici". Năvala s-a produs o dată cu lectura buletinului. Stăteam în pat, în capul oaselor, şi tremuram de emoţie. Mama, nedumerită, pe urmă, speriată, a încercat să-i întrebe ce vor. în loc de răspuns, i s-a cerut pe un ton, care mi s-a părut groaznic de sever, să se îmbrace şi să-i urmeze. Mama i-a rugat să stea cu faţa la perete pînă se îmbracă. în mod curios, s-au executat. îl văd şi acum pe unul din securişti privind fotografiile de familie de pe unul din pereţi. După mişcarea capului, îmi dădeam seama că, mirat de numărul lor, căuta să le "citească". Altul răsfoia o carte de pe noptiera bunicului. După ce s-a îmbrăcat, cu gesturi care-i trădau spaima, mama a cerut voie să meargă la toaletă. Era forma familiei de a trăi emoţiile. Toaleta din casă aparţinînd chiriaşilor din aripa respectivă, noi o foloseam pe cea din curte, una veche, ţărănească, şi care, într-un oraş încă fără canalizare, trebuia vidanjată periodic. Şeful echipei i-a ordonat unuia dintre ofiţeri s-o însoţească pe mama. N-aveam nevoie de imaginaţie ca să-mi dau seama că mama va renunţa şi se va întoarce de la jumătatea drumului. Aşa a şi făcut. Ne-a sărutat, plîngînd, şi dusă a fost împrejmuită de cei cinci ofiţeri. Alţi doi au stat în acest timp în curte. Bunicul a sărit din pat, s-a îmbrăcat într-o clipă, şi a fugit după ei. Cînd am auzit maşinile demarînd, el era deja în curte. S-a înapoiat după o jumătate de oră. Era palid şi abia vorbea. Reuşise să vadă unde o duc pe mama. Chiar pe strada noastră, spre Episcopie, era intrarea din spate a securităţii şi a miliţiei. Pe acolo au intrat maşinile. Reuşise să afle şi că datele de pe buletinul mamei, securiştii le aveau de la tata, arestat şi el, în aceeaşi noapte, doar cu cîteva ore mai devreme, la Sibiu. Cel puţin aşa îi spusese, ferindu-se de ceilalţi, unul dintre ofiţeri. Adăugînd, cu voce şi mai scăzută: "Nu vă alarmaţi. îi vom da drumul repede." Erau şi printre securişti oameni de treabă, s-ar zice. Acel repede a însemnat aproape doi ani.
În fiecare seară de 14 august o sun la telefon pe mama. Indiferent unde mă aflu. Ea, care împlineşte în toamnă 92 de ani, aşteaptă acest telefon, devenit ritual, de o jumătate de secol (fără cîţiva ani) încoace.