Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Teatru:
O actriţă, o vedetă de Magdalena Boiangiu


De fapt, ar trebui jucat golul: o mare interpretă de teatru sau de film este o persoană care a ştiut cum să facă loc în propria fiinţă feluritelor individualităţi din poveşti străine de ea, menţinînd secretul propriilor trăiri. Faptul că se scrie şi se vorbeşte atîta despre viaţa vedetelor nu este decît dovada neputinţei. Pot fi descrise hainele, bijuteriile, faptele, iubirile şi divorţurile, se pot înregistra interviuri mai mult sau mai puţin indiscrete, dar secretul rămîne foarte bine păzit: cum obţine o femeie oarecare, de neobservat pe trotuar, lumina frumuseţii pe ecran, cum trece un bărbat, de mii de ori şi de cîte ori e nevoie, prin chinul sentimentelor neîmpărtăşite sau trădate; taina nu se dezvăluie şi chiar purtătorii ei au o anumită rezervă superstiţioasă faţă de indiscreţii.

Dusă la vedere, viaţa vedetelor este însă plină de întîmplări, de întîlniri, de despărţiri, de jurăminte călcate, de nefericiri şi piesele sau romanele dedicate lor nu pot evita melodrama contrastului între succesul exterior şi bănuita drama interioară. Pe de o parte, vedetele nu sînt fericite, deşi sînt bogate şi adulate, totul e efemer, succesul nu ţine niciodată cît şi-ar dori, pe de altă parte ele sînt departe de înălţimea morală şi de strălucirea intelectuală cu care le dotează viaţa ficţiunii.

Piesa scriitoarei irlandeze Pam Gems nu ocoleşte schema: în anii de după marea glorie, Marlene Dietrich continuă să dea concerte prin capitalele lumii, îşi aminteşte de importantele persoane care au adulat-o, construieşte micile minciuni menite să dovedească lumii că nimic nu s-a schimbat, îşi revarsă ranchiunele şi drapată în gloria trecutului luptă cu prezentul: cu impresarii, cu cabinierele, cu publicul, cu propriile amintiri, cu teama de moarte.

Spectacolul de la Teatrul de Comedie începe cu secvenţe din filmele Marlenei: imaginile alb-negru venite dintr-o lume uitată, din contexte necunoscute, trezesc curiozitatea; apariţia Emiliei Popescu, elegantă, cu gesturi de mare felină obosită, joacă încercarea Marlenei de a face legătura dintre Îngerul albastru şi cîntăreaţa care se va confrunta cu imaginarul public parizian, depozitar al imaginii ei din tinereţe. Pentru publicul bucureştean, de la începutul altui mileniu, ea povesteşte pur şi simplu trăirile unei femei în vîrstă care nu vrea să se despartă de tinereţea ei, de succes, de capricii, se agită ca să cîştige bani, simte şi vede sfîrşitul, bea pînă la limita pericolului, dar dincolo de toate aceste spaime, de meschinării, e în ea ceva altfel, o ardere, o trăire a candorii, misterul unui talent fără vîrstă. Este extrem de curajoasă tentativa actriţei – însoţită pe acest parcurs de Cătălina Buzoianu, cred cea mai bună cunoscătoare a exprimărilor scenice ale sufletului feminin – de a juca formele de cabotinaj ale talentului.

Cadrul scenic, mobilat cu manechine fantomă, face legătura cu fragmentele de film, dar şi cu sentimentul de pustiu al personajului principal.

Nu pe Marlene Dietrich vrea să o joace Emilia Popescu (de altfel, ea seamănă mai curînd cu Marylin Monroe, după cum observau vecinele mele din stal), ci luciditatea şi refuzul ei, convieţuirea cu rămăşiţele gloriei, puterea trecutului şi neputinţa prezentului. Vrînd, nevrând, ea este în competiţie cu gloria marelui star, cu personalitatea aceleia, aşa cum o zugrăveşte autoarea: autoritară şi fragilă, fermecătoare şi insuportabilă, puterea ei se trage din permanenţa emoţiei, din frica trăită înaintea tuturor apariţiilor scenice. Când este o actriţă pe care întâmplător o cheamă Marlene, Emilia Popescu e convingătoare. Când vrea să fie Marlene Dietrich – nu. Stînjenitoare – mai ales în “recitalul” final – devine încercarea de suprapunere a imaginii actriţei bucureştene cu modelul marelui star hollywoodian, tensiunea scade, timpul devine lung, spectacolul îşi iese din matca sa rătăcind pe teritorii impure. Momentul Lili Marlen, de pildă, reluînd de fapt ceea ce se spusese mai înainte într-un monolog “antifascist”, mijloacele unei retorici obosite încarcă un frumos, dar banal cîntec de dragoste.

Produs al imaginaţiei autoarei, dincolo de tirania unui personaj real, Aurora Leonte în rolul unei artiste fără glorie, acceptă cu generozitate postura de sac de antrenament al vedetei, creionînd cu amară detaşare, dar şi cu inteligentă ironie, o tragedie anonimă din vecinătatea reflectoarelor. Spectacolul nu spune prea mult celor care vor să ştie cine a fost şi cum a jucat Marlene Dietrich, dar cei interesaţi de talentul Emiliei Popescu au motive să fie mulţumiţi.

Au trecut aproape 30 de ani de la ultimul recital dat de Marlene Dietrich la Paris, filmele ei mai pot fi văzute prin cinemateci, acolo unde se duc doar cinefilii fanatici şi nimeni nu pare a mai şti exact cum a fost ea. Şi îmi vine să cred că nici nu are importanţă. Sub semnul efemerului, vedeta din Îngerul albastru şi-a exercitat farmecul vrăjit asupra unei talentate actriţe din Bucureşti.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara