Mă refer la I.L. Caragiale. Despre el am argumente să susţin că este, în momentul de faţă, şi învingător şi învins.
Este desigur învingător în zona literarului. Pronosticul negativ al lui E. Lovinescu, făcut în urmă cu aproape un secol, nu s-a îndeplinit. În 1908 criticul scrisese aceste rânduri: �În cincizeci de ani nu va mai rămânea nici cea mai mică urmă din atmosfera morală a comediilor lui Caragiale; amintirea republicii din Ploieşti sau a gărzii civice se vor fi risipit de mult�. Ideea subînţeleasă era că şi literatura lui Caragiale, alcătuită din materiale perisabile, se va deprecia. Nu va mai avea ce să spună cititorilor de peste cincizeci de ani.
Am fost martorii unor desfăşurări care nu l-au confirmat pe E. Lovinescu. Nici republica de la Ploieşti, nici garda civică nu au fost uitate, faptul datorându-se tocmai scrierilor lui Caragiale. Acestea le-au conservat până la noi amintirea şi o vor transmite şi celor din viitor. S-a întâmplat deci altfel decât a prevăzut marele critic. Realităţile, viaţa şi-au găsit ele suport în literatură şi nu invers.
Ne putem imagina mirarea de care ar fi fost cuprins E. Lovinescu în faţa enormului val pro-caragialian din ultimele două decenii. Nu doar că s-au scris o mulţime de noi cărţi despre autorul Scrisorii pierdute, în acest interval, dar el a şi fost �rescris� de o întreagă generaţie de creaţie. Optzeciştii şi succesorii lor, încolonaţi la �uşa domnului Caragiale�, cum proclamase simbolic unul dintre ei, au preluat cu fervoare teme, situaţii, formule de limbaj caragialesc, cu sentimentul îndreptăţirii pe care ţi-o dă o apartenenţă filială. A lua de la părintele tău este cel mai firesc lucru. Nu numai prozatorii ci şi poeţii amintitei generaţii au luat, cu acelaşi sentiment filial, de la Caragiale, în special poeţii �sudici�, �bucureştenii�, încorporând citate din el în textele lor poetice. În Postmodernismul românesc Mircea Cărtărescu, în postură de cercetător, menţionează un fel de a proceda la care el însuşi, ca poet, a recurs. (�Citatele din Caragiale, autor pentru care poeţii bucureşteni din "Cenaclul de luni" au avut un adevărat cult, sînt frecvente...�). Mai mult, Ion Simuţ distinge şi în critica aceleiaşi generaţii o filiaţie caragialiană, ilustrată prin Radu G. Ţeposu, Cistelecan, Buduca, Mircea Mihăieş, Virgil Podoabă, Val Condurache, cultivatori ai stilului ironic. L-aş plasa aici şi pe Dan C. Mihăilescu.
Sunt rare asemenea reactivări ale unui clasic, adus să patroneze spiritual şi estetic o mişcare literară de care îl desparte un veac. După decembrie 1989, baza raportărilor la I.L. Caragiale încă s-a lărgit, ivindu-se forme de viaţă publică şi instituţională care aminteau izbitor de lumea scrierilor lui. Parlament, mai multe partide, înfruntări electorale în zgomotoase campanii, acestea au fost percepute de mulţi români nu atât ca expresii ale revenirii la democraţie, cât ale mimării şi parodierii acesteia, trimiţând în linie directă la Caragiale. Şi erau motive. Ne amintim caricatura de parlament numită CPUN, ne amintim vânzoleala din arena politică, brusc populată de personaje caragialeşti sută în sută. Ni-l amintim pe grotescul Dumitraşcu, emiţător de sforăitoare tirade despre străbuni, ne amintim puzderia de Caţavenci lătrători, izolaţionişti în tradiţia al cărei început e de aflat în Scrisoarea pierdută (�Nu voi, stimabile, să ştiu de Europa dumitale, eu voi să ştiu de România şi numai de România�), ne amintim de românul verde Funar, mâncătorul de unguri, ne amintim de noul Coriolan Drăgănescu, reciclat în Piaţa Universităţii, ne amintim desigur tot acest mare spectacol caragialian la care s-a râs copios, frenetic.
S-a râs, dar nu prea se mai râde. O ciudată şi neliniştitoare, aş spune, modificare de optică a intervenit în ultima vreme. Personajele caragialeşti tipice ale politicii noastre nu mai apar drept comice, nu mai incită la râs, ca până de curând. Pe mulţi îi exasperează sau îi dezgustă, dar pe şi mai mulţi, şi aici este faptul neliniştitor, îi conving de bunele lor intenţii, de iubirea lor pentru popor, de patriotismul lor dezinteresat. Discursul vadimist, funarist, păunescist, sau cum vrem să-i spunem, deşi acelaşi ca în urmă cu zece ani, pentru mulţi, pentru din ce în ce mai mulţi, după cum sunt semnele, nu mai este ridicol, hilar, nu mai sună a gol. Este emoţionant, este dramatic, este convingător, este aducător cu nemiluita de voturi, ca la trecutele nenorocite alegeri. Aici s-a ajuns fiind speculată, destul de grosolan dealtfel, credulitatea populară şi încă Eminescu, în multe mai aproape de Caragiale decât îndeobşte se recunoaşte, observase în vremea lui: �...poporul crede lesne celor care-l amăgesc, e lesne măgulit de linguşirile demagogilor şi se lasă dezbrăcat de cel ce-i aruncă o frază frumoasă şi-l numeşte la tot momentul suveran, generos, mare, neîntrecut, unic pe faţa pământului.�
Poate se va opri acest curs, prin redobândirea lucidităţii de cei care şi-au pierdut-o, de o vor fi avut cândva, a simţului de observaţie critică sau măcar a spiritului de prudenţă. Până atunci se pare însă că asistăm la un moment dificil al posterităţii lui Caragiale. Nu a celei literare, cum am văzut. Învingător în sfera artisticului, Caragiale ni se înfăţişează ca învins, cel puţin deocamdată, în sfera criticii lui sociale şi de moravuri. Învins de propriile personaje care au găsit acum prilejul să se răzbune - aveau şi de ce să o facă! - pe creatorul lor.
