Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Optimistei:
Învăţaţi argoul de Ioana Pârvulescu


O întîmplare recentă mi-a întărit o mai veche convingere: cartea se întrepătrunde cu viaţa cînd te aştepţi mai puţin şi orice separare drastică a acestor teritorii e un abuz. Din păcate, cititorii împătimiţi sînt dintotdeauna suspectaţi că pierd "simţul realităţii" sau chiar că-şi pierd minţile, ca Don Quijote şi, în genere, sînt recunoscute numai foloasele experienţei vieţii în scrierea cărţilor, nu şi invers. În ce mă priveşte, trebuie să spun că am simţit de foarte multe ori foloasele experienţei cărţii în scrierea vieţii. Realitatea şi cartea sînt, de altfel, ca două vase comunicante, tot ce torni într-unul din ele se ridică imediat şi în celălalt, vizibil şi plin de culoare. Aşa a fost şi acum.

Mă aflam într-un Intercity care se apropia de Bucureşti. Se înserase, compartimentele şi "saloanele" trenului (adică părţile necompartimentate) erau luminate şi o muzică discretă se revărsa din microfoane. Oameni tolăniţi leneş îşi lăsau privirile să rătăcească în reverii secrete, îşi gustau clipele de graţie în care grijile erau uitate fie în urmă, fie înainte, suspendate între o gară şi alta. Unii răsfoiau ziare, alţii dormitau, cîţiva fumau, nimeni nu părea grăbit să ajungă la ţintă, adică să reintre în vîrtejul cotidian. Cu reflexe de fostă navetistă, mi-am luat cea dintîi rămas bun de la cei cu care călătorisem şi, cu geanta mea de voiaj vişinie pe umăr, am pornit spre primul vagon. Voiam să economisesc timp, căci eram spre coada trenului. Exista, pretutindeni, ceva din atmosfera poveştii cu pădurea adormită. Am simţit că rup vraja străbătînd, unul cîte unul, vagoanele cu puţini călători, în care nici măcar controlorii nu se zăreau. După ce străbătusem deja vreo trei "saloane" şi culoarele aferente, cînd tocmai trecusem de vagonul-restaurant, oamenii au părut puţintel mai treji, atmosfera mai animată, creîndu-se chiar zone gîtuite, cu aglomeraţie. Intercity-ul are multe uşi intermediare, cu buton, care-ţi stăvilesc avîntul, căci se deschid, ce-i drept, automat, dar cu o lentoare exasperantă. La un moment dat, între vagoane, am nimerit în preajma a doi inşi bine îmbrăcaţi, fără bagaje, care veneau, presupun, de la restaurant, întorcîndu-se spre compartimentul lor. Faptul că m-au flancat nu mi-a dat de gîndit, gîndurile mele erau risipite şi mă molipsisem într-un fel de atmosfera somnolentă din jur.

M-am trezit însă de cum i-am auzit vorbind, ca orice literat care ştie că la început a fost cuvîntul şi pentru care ce e fără cuvînt nu are contur. Unul dintre ei tocmai spunea, cu voce reţinută şi cu un ton alb, oarecare:

- N-o arde la ploscă"

Cu toate simţurile brusc în alertă, cum se spune prin cărţi, mi-am tradus pe loc, ceva de genul: "Nu-i tăia şacumţ geanta, lasă pe mai tîrziu!" Aşa că mi-am ocrotit cu un gest ostentativ geanta vişinie trăgînd-o sub braţ şi m-am răstit la cele două apariţii de roman picaresc:

- Ori o luaţi imediat înainte, ori rămîneţi în urmă !

I-am privit abia atunci cu atenţie: unul era, într-adevăr, mai închis la culoare, dar de cînd cu stratul subţiat de ozon, lucrul a devenit, la popoarele sudice, regulă. În rest, niciodată nu m-am priceput la trăsăturile "de rasă". Celălalt era ca mine şi ca dumneavoastră, un om cît se poate de banal şi, cum zic, amîndoi erau îmbrăcaţi corect, ca orice călător din Intercity. Între timp se deschisese şi uşa. Cei doi s-au pierdut în bălmăjeli:

- Poftiţi, treceţi, poftiţi!

Acum eram între oameni şi le-am mai zis, mai apăsat: "Plecaţi imediat de aici! Să vă fie ruşine!". Desigur, doar prima parte a îndemnului i-a interesat. Cîţiva călători s-au uitat miraţi la mine. Mi-am continuat şi eu drumul. Ceva mai încolo le-a ieşit în întîmpinare, ca la comandă, o divă atletică şi toţi trei s-au pierdut într-un compartiment "cu perdelele lăsate". Aşa cum nu m-am îndoit că "N-o arde la ploscă" înseamnă "Nu-i fura acum din geantă", nu m-am îndoit că rolul frumoasei era să creeze o diversiune dacă cei doi erau prinşi cu mîna în" ploscă.

Că hoţii au vorbit cu glas tare despre planurile lor nu m-a mirat: identificaseră la mine semnul distinctiv al intelectualului, ochelarii, şi-şi închipuiau că argoul lor e ininteligibil pentru un om care, vădit, nu le-a frecventat lumea. Nu aveau de unde să ştie că literatura lumii e plină ochi de lumea interlopă şi că eu am făcut cîţiva ani la rînd seminare cu pagina de limbaj al şuţilor din capitolul al XI-lea, Temniţa de la Curtea Arsă, din Misterele Bucureştilor de Baronzi. Acolo sînt explicaţi, la subsol, nu mai puţin de 28 de termeni argotici de secol XIX, care, măcar ca structură şi ca tip de metaforă, au rămas destul de asemănători: gagica " femeia, vrăjesc " spun, mardeală " bătaie, barosan " curcan etc. La fel, n-aveau de unde să ştie că în baladele lui Villon, în Hugo şi în Eugčne Sue argoul este exploatat suficient pentru ca şi un ins care citeşte să-i prindă tipicul.

N-aveau de unde să ştie că am confruntat traducerea românească a lui Laszlo Alexandru, din Zazie în metrou, cu originalul francez şi că pe biroul meu cu computer stau cîteva dicţionare de argou şi limbaj familiar. N-aveau cum să ştie, desigur, că Alex Ştefănescu, colegul meu de la România literară are rubrică în gazeta Ťde ambe sexeť cu nume pur argotic ŤAspirina săraculuiť, medicament fără bani cu reţetă de la Bebe Mihăescu şi nu bănuiau subtilităţi ale limbajului avangardist de tipul bărbos=om cu prejudecăţi (pentru că barba se purta cu un secol înainte, iar tinerii avangardişti preferau să-şi radă şi barba, şi mustaţa).

N-aveau cum să ştie că una dintre schiţele lui Caragiale se încheie cu o grosolănie argotică şi că, în timp ce pentru ei să cînte la pian însemna numai să li se ia amprentele, pentru mine expresia mai are şi alt sens. Pe scurt, dacă-i vorba de limbaj interlop, mă puteam măsura cu maimuţarii mei, ca un cititor de cărţi ce eram.

Ajunsă acasă am căutat imediat în cel mai nou dicţionar de argou pe care îl am, unul din 1998 şi am văzut: a arde are ca prim sens argotic Ťa fura pe cinevať, iar la ploscă, ploşti scrie negru pe alb: Ťîn limbajul hoţilor de buzunare: 1. geantă, poşetă 2. buzunarť. M-am uitat apoi mulţumită la plosca pe care mi-o apărasem cu succes. Numai şi numai pe cale intelectuală.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara