Pavel Chihaia, Un armăsar mai puţin,
Nuvele inedite, Editura Ex Ponto,
Constanţa, 2015, 102 pag.
În textul succint (prin forţa
lucrurilor!) pe care mi-l
dedică în Istoria literaturii
române pe înţelesul celor
care citesc, Nicolae Manolescu
consideră, printre
altele, că m-am ocupat,
„fără şanse de reuşită”, de
recuperarea critică a scriitorilor
din „a doua parte a anilor 1940”.
Scriitori pe care azi „nu-i mai
citeşte aproape nimeni”. Faţă de ei
mi-aş fi jucat, formulează afectuosironic
Nicolae Manolescu, rolul de
„mamă a răniţilor”. Adică pe acela
al unui comentator literar nu prea
exigent. Unii cititori ar putea să creadă
că m-a supărat proiectarea într-o
astfel de postură, ceea ce însă nu
s-a întâmplat. „Mama răniţilor”? Doar
nu am uitat că în istoria noastră
naţională apelativul cu pricina a fost
folosit cândva în legătură cu persoana
Reginei Maria, soră de caritate voluntară
în timpul Primului Război Mondial.
În ce mă priveşte, „mamă a răniţilor”
în acţiunile de cercetare literară?
Doar este un drum pe care l-a deschis,
în alt domeniu, ce e drept, mult
îndrăgita Regină a României. De ce
nu l-aş fi urmat şi eu?
Dar nu despre mine urmează să
vorbesc aici, ci despre un exponent
al generaţiei de care aminteam
mai sus, 1940. Despre Pavel Chihaia
am să vorbesc, autorul unui volum
de nuvele inedite apărut anul trecut.
Le spune astfel, pentru că n-au
mai fost publicate şi au fost scrise în
urmă cu ani, două în 1945 şi una
în 1969. Volumul are titlul uneia
dintre nuvele (Un armăsar mai puţin)
şi nu ştiu să-l mai fi discutat cineva.
Voi încerca să spun aici câteva lucruri
despre el şi despre autorul său, Pavel
Chihaia. În prezent, la 94 de ani, cred
că este singurul dintre noi, muritorii,
care mai reprezintă generaţia din
care face parte. I s-a spus acesteia,
uneori, generaţia pierdută, alteori
generaţia războiului.
Sunt anii războiului, într-adevăr,
aceia în care generaţia lui Pavel
Chihaia a pornit la drum, continuând
să se manifeste, literar, în spiritul
anilor dinainte, cam în acelaşi
spirit până la începutul lui 1948, când
cade şi peste cultura noastră ghilotina
proletcultismului importat de la
sovietici. Dar care era spiritul căruia
i se punea atunci capăt? Era spiritul
culturii româneşti antebelice, cu
libertăţile care încă nu-i fuseseră
suprimate, chiar dacă noua guvernare
începuse să pretindă alinierea la
directivele culturale oficiale,înainte
de toate propagandistice. Existau
totuşi publicaţii independente, marile
ziare („Universul”, „Timpul”, „Adevărul”
ş.a.), existau Fundaţiile Regale conduse
de Alexandru Rosetti, cu premiile
acordate scriitorilor tineri şi cu resurse
care îngăduiau publicarea acestora,
a unor Geo Dumitrescu, Mihail Crama,
Constant Tonegaru. Funcţiona, chiar
şi după moartea lui E. Lovinescu,
petrecută în 1943, Cenaclul „Sburătorul”,
funcţiona „Cercul Literar de la Sibiu”,
exista gruparea „Albatros” cu Geo
Dumitrescu, Ion Caraion, Dinu Pillat,
Ben Corlaciu, Virgil Ierunca, ş.a.
Existase câţiva ani „ Asociaţia Mihai
Eminescu”, deschis anticomunistă,
din care şi Pavel Chihaia făcuse parte.
Directiva maioresciană era încă activă
în critică prin susţinătorii ei cu tot
mai mare prestigiu : G. Călinescu,
Tudor Vianu, Pompiliu Constantinescu,
Perpessicius, Vladimir Streinu. Ultimul,
după 1959, va face mai mulţi ani
de închisoare politică. Apare un roman
ca Desculţ al lui Zaharia Stancu, apar
nuvelele lui Marin Preda, proze puternic
realiste îngăduite cu argumentul
că erau critice faţă de vechea societate.
Blocada lui Pavel Chihaia, din 1947,
este retrasă din librării şi topită, una
din primele victime ale ideologizării
culturii.
Prima nuvelă din volumul pe carel
avem în faţă, Un armăsar mai puţin,
este scrisă în 1945 şi este printre
primele proze care îşi iau drept cadru
şantierul, faptele petrecându-se nu
oriunde, ci în mediul de tătari şi
lipoveni de pe Dunăre, unde inginerul
Horga are de reparat nişte mecanisme
care nu mai răspund la comenzi.
Ne aflăm în parohia Azaplar, foarte
săracă, ni se spune, dar preocupată
să repare geamia din Constanţa al
cărei acoperiş e şubred şi ciuruit
de ploi. Kalida, micul Nuri sunt angajaţi
în controverse privitoare la starea
precară a ambarcaţiei pe care se află
(se va scufunda sau nu?) şi la posibilităţile
de a se salva părăsind-o. Un curs
aparte ia discuţia dintre inginerul
Horga şi domnişoara Tana, aceasta
doritoare să-l scoată pe inginer de
acolo, dar izbindu-se de căderea
acestuia într-un soi de stranie ataraxie:
„nu-i mai resimţea voinţa, părându-i
mai degrabă un om paralizat, crispat
într-o veghe nesfârşită, scăldat succesiv
de întuneric şi lumină. «Cât pare
de bătrân», gândi automat. «Lupta
cu lacul l-a îmbătrânit mult»”.
Sunt personaje care trăiesc în lumea
specială a lacurilor şi a vecinătăţii
mării, atât de familiară în scrierile
lui Pavel Chihaia.
A doua nuvelă din Un armăsar
mai puţin ne aduce sub ochi cruzimea
moravurilor aceloraşi oameni ai
mării, cum este acel domn Testea,
veterinar care are de făcut o mizerabilă,
brutală operaţie, aceea de a castra
un tânăr armăsar. Nu este prima de
acest fel pe care o întreprinde şi rutina
îi dă linişte, dar nicidecum blazare.
E împătimit de ceea ce face şi cu o
deloc ascunsă satisfacţie : „Agentul
veterinar trece aţa de mai multe
ori la rădăcina scrotului şi întrerupse
orice circulaţie. Apoi făcu două incizii
şi aruncă testicolele în nisip. Câinele
veni din nou alergînd, la miros, dar
nu se atinse de ele. Pe domnul Testea
îl mulţumeşte, chiar îl bucură cum
au decurs lucrurile. Aşa trebuia
procedat şi nu altfel (...) şi-a fixat
oaspeţii cu o privire în care se citea
triumf. – Un armăsar mai puţin ,
spuse el şi scuipă”.
A treia naraţiune ne transportă
tot în spaţii dobrogene, pe undeva
prin vecinătatea Siut-Ghiolului. O
familie de oameni bolnavi se încredinţ
ează aici naturii pe care o cred
atotvindecătoare. Şi aici şi în celelalte
nuvele asistăm la o reîntoarcere în
ambianţa de trăiri şi de personaje a
celui care a scris Blocada.
