Dan Stanca,
Ghetsimani ‘51,
roman, Bucureşti,
Ed. Cartea
Românească, 2015
(imaginea de pe
copertă: Makis E.
Warlamis). 294
pag.
Cel mai valoros dintre prozatorii
afirmaţi după 1989 este Dan Stanca.
Ar putea fi luaţi în considerare
şi Mircea Cărtărescu, Matei Vişniec
şi Ioan Groşan, dar ei s-au făcut
cunoscuţi înainte de 1989.
Despre Gabriel Chifu n-avem voie să vorbim
fiindcă este vicepreşedinte al Uniunii Scritorii
şi ne sar în cap Radu Vancu şi ai săi. Petru
Cimpoeşu şi Cătălin Mihuleac ocupă primele
locuri în categoria mai restrânsă a prozatorilor
satirici. Varujan Vojganian are şi el tot felul
de funcţii care îl fac indezirabil. Radu Aldulescu
este mai curând exotic, decât valoros. Şi aşa
mai departe.
Dar Dan Stanca este incontestabil un mare
talent şi un profesionist al scrisului. Nu
scrie numai despre sine, la nesfârşit, ca atâţia
alţi autori (pentru care s-a inventat şi colecţia
„Ego-grafii”), ci şi despre lumea de azi. Îmi
imaginez o discuţie între doi tineri din anul
2115:
„– Oare cum se trăia acum o sută de
ani?
– Citeşte romanele lui Dan Stanca...”
Aş fi făcut precizarea despre lumea românească
de azi, dar după ce am citit cel mai recent
roman al lui Dan Stanca, Ghetsimani ‘51,
mi se pare justificată formula atotcuprinzătoare
despre lumea de azi. Nu ştiu cum reuşeşte
acest autor – care nu se află în prim-planul
vieţii publice, nu călătoreşte frenetic, nu
conduce un post de televiziune sau un ziar ca
să poată ţine totul sub observaţie – să înţeleagă
atât de bine cum trăiesc, cum gândesc şi ce
simt contemporanii săi. Când îl întâlnesc, mă
miră modestia lui dusă până la umilinţă, vocea
înecată, efortul de om vlăguit cu care articulează
câteva cuvinte. Îmi vin în minte versurile
lui Eminescu: „Uscăţiv aşa cum este, gârbovit
şi de nimic,/ Universul fără margini e în degetul
lui mic.” Cu o completare: universul uman.
Protagonistul romanului pe care îl am în
vedere este un american, Jeffrey Jow, intrat
în dizgraţie în Statele Unite din cauza unei
abateri de la regula optimismului obligatoriu.
Ziarist de profesie, aflat întâmplător în ziua
de 11 septembrie 2001 în apropierea celor
doi zgârie-nori loviţi de avioanele conduse de
terorişti, el fotografiază nu pompieri care luptă
eroic pentru salvarea unor vieţi, ci oameni
disperaţi care se aruncă în gol ca să scape
de flăcări. Pentru această selecţie neinspirată
a scenelor dramatice generate de actul terorist,
Jefrrey Jow este concediat de la ziar. Fratele
lui mai mic, Steven, distins fizician, nu-l poate
înţelege (el „vede universul numai în franje
şi fractali şi, îmbătat de euforia dezintegrării
particulelor, are tot dreptul să se amuze de
conglomeratul vieţilor noastre banale”).
Jeffrey Jow (care îndeplineşe doar temporar
rolul de narator în roman) nu găseşte înţelegere
nici la propria lui soţie, Sandra, de care, de
altfel, va divorţa în scurt timp. Romanele lui
Dan Stanca sunt pline de căsnicii eşuate,
dar cazurile nu seamănă deloc între ele.
Scriitorul creează impresia că, asemenea
diavolului şchiop al lui Lesage, ridică acoperişurile
caselor ca să vadă ce se întâmplă în fiecare
familie. Iată portretul Sandrei, schiţat rapid
şi expresiv, ca toate portretele din cărţile
aceluiaşi autor (al cărui talent de portretist
îl aminteşte pe acela al lui Petru Dumitriu):
„Mititică, durdulie dar apetisantă, provenind
dintr-o familie din centrul Americii, acolo
unde oamenii au rămas conservatori şi
unde ritmul vieţii e lent, precum mersul
turmelor de vite pe câmpurile mănoase ale
fermelor, era în sinea ei o femeie aprigă şi
credincioasă, care-şi spunea rugăciunea seară
de seară, îşi îndrepta spatele când auzea imnul
naţional şi nu-şi îngăduia nicio clipă de letargie.”
După o încercare de a-şi relansa viaţa prin
mutarea sa în Canada, Jeffrey Jow pleacă în
vizită în... România, în vizită la un om de
ştiinţă, Gabriel Urseanu (prieten al lui Steven)
şi la soţia lui, Steliana, pe care îi cunoscuse
cu prilejul unui congres ştiinţific organizat în
Canada. Americanul este informat de fratele
său în legătură cu „ţara aceea”: „ţara aceea
e primitoare şi nu calcă acolo picior de
străin fără ca băştinaşii să-l cinstească [...] e
lipită de Marea Neagră, o mare aproape închisă,
de la care se mai adapă ruşii, turcii şi georgienii,
populaţii răsăritene care au în sânge gustul
desfrâului şi al hiperbolei”.
Această călătorie declanşează o adevărată
aventură existenţială şi culturală, prilejuindu-i
americanului descoperirea uimitoarei lumi
est-europene. Cititorii români nu pot fi decât
captivaţi de impresiile unui american
despre România (ca şi despre Polonia sau alte
ţări din regiune). Dan Stanca exploatează
cu inteligenţă artistică perspectiva celui venit
dinafară (perspectivă inaugurată în istoria
literaturii universale, cel puţin aşa îmi aduc
aminte din facultate, de Scrisorile persane
ale lui Montesquieu). Personajele aparţinând
istoriei recente sau prezentului aduse de
prozator în prim-plan par mai reale decât
oamenii reali din jurul nostru.
