In acest volum de poezii al lui Ion Horea se înşiruie melodios cuvinte cu iz patriarhal, sunt legate unul de altul gânduri care par vechi. Concepute formal şi tematic în spirit pur tradiţionalist, cu urme din Psalmii lui Tudor Arghezi şi din lirica lui Ion Pillat, poeziile lui Ion Horea construiesc imagini picturale înnegurate, parcă ieşite toate dintr-un amurg veşnic. Li s-ar potrivi ceea ce a spus G. Călinescu despre poezia lui Ion Pillat: impresionism fumuriu şi dezolat ca al pânzelor lui Andreescu. Este o înlănţuire de amintiri ale unor spaţii neatinse de geometriile şi de vuietul continuu al urbelor şi ale unor evenimente periodice ale naturii, totul pătruns de nuanţele nostalgiei; o hoinăreală neîntreruptă în spaţii suprapuse legate între ele prin prezenţa permanentă a graurilor argintii şi a ciurdelor care îşi mută jocul de şah pe Continit; o umbră traversează aceste imagini şi se apropie de elementele lor cu privirea îngândurată; un glas, când patetic, când monoton, rosteşte un fel de predică în pustiu.

În Rugăciuni creşte încet o poezie a întrebărilor fără răspuns (aşa cum se întâmplă şi în Psalmii arghezieni); cititorul pătrunde într-o lume de-familiarizată treptat, ghidat discret de o împletitură a două fire de fum, un fir al liniştii cu un altul al neliniştii, o lume în care se simte dureros absenţa, dar în care, în acelaşi timp, tânjirea creează o punte diafană între vizibil şi invizibil: "Grauri cad în pâlcuri şi se-ntorc, fuioare,/ Viile pe dealuri nu mai au prea mult,/ încă-o lună, două până-o să coboare/ Duhul tău în beciul reavăn şi ocult." Are loc o îmbinare armonioasă între moliciunea voluptăţii formale (uşor barocă) perceptibile atât în Mărturisiri, cât şi în Rugăciuni, şi un ton intim al destăinuirii, al dezvăluirii adevărului despre sine; o formă închisă se umple cu o deschidere, materializată într-o meditaţie (când cu timide ecouri dintr-o gândire de tip nihilist, când cu umilinţa şi bucuria simple ale unui credincios oarecare) asupra distanţei de neacoperit dintre dorinţă şi împlinire: "în mine, Doamne, adevărul e-o foarte mare-ntunecime/ Şi nu mă văd să-ţi ies în cale chiar când o fi, de-o să mai treci." Versuri precum cele ale lui Daniel von Czepko (secolul al XVII-lea) s-ar potrivi ezitării între acceptare şi negare a existenţei lui Dumnezeu: Primindu-l, pierzi pe Domnul... Aşa cum remarca Meister Eckhart, îndărătul imaginilor nu este altceva decât incognoscibilitatea divinităţii ascunse; ceea ce se poate spune în primul rând despre imagini este că ele sunt echivoce prin definiţie (în poemele lui Ion Horea de asemenea: "Când păianjenul te ţese, răsărit pe oareunde/ Şi când praful feţei tale se aşterne peste lucruri..."). La fel de misterios şi de neînţeles ca şi în Psalmii lui Arghezi, Dumnezeu, în Rugăciunile lui I. Horea, este când limitat la un anumit spaţiu: Doamne-al laptelui cu spumă; Doamne, cel dinspre coteţe, din poiată, din ocol, când pierdut în imensitatea unor cuvinte: Doamne-al bolilor şi-al spaimei, Doamne, cel purtat în suflet, Doamne, cel suit în slavă. Se recurge la imagini analogice, la imagini prin care să poată fi creată iluzia (poetică) a re-cunoaşterii neştiutului; de fapt este un dialog purtat numai cu sine însuşi, construit după bineştiutul model al cercului hermeneutic; nu are loc decât re-cunoaşterea unei copii a copiei. Pentru a putea trăi cu gândul acestei absenţe, cu această tăcere, este nevoie de uitare şi de imaginaţie.

Discursul poetic întâlnit în Mărturisiri şi rugăciuni este unul trufaş locvace, dar în spatele cuvintelor se ghiceşte o tristă şi adâncă tăcere.