Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Păcatele Limbii:
„Nu ştiu ce” de Rodica Zafiu


Nici nu prea observăm frecvenţa în vorbirea de zi cu zi a secvenţei nu ştiu ce (pe care ar trebui poate să o scriem nu-ştiu-ce, pentru a sugera sudarea elementelor ei componente, constituirea unei unităţi stabile). Nu ştiu ce este una dintre formulele clişeizate - numite mai de mult „cuvinte de umplutură”, interpretate în ultimele decenii ca semnale discursive - care se repetă foarte des în dialogurile curente, mai ales în cele familiare. Nefiind însă folosită ca atare în scris (ca element incident, nemotivat semantic sau gramatical), formula nu atrage atenţia. La originea clişeului stau locuţiunea pronominală şi cea adjectivală nehotărîtă – „caută nu ştiu ce”, „s-a produs nu ştiu ce scandal” -, foarte folosite în oralitatea actuală, alături de celelalte componente ale aceleiaşi serii: nu ştiu cine, nu ştiu cîţi, nu ştiu care, nu ştiu cum, nu ştiu unde etc. Vorbirea rapidă le scurtează de altfel frecvent – nu’ş cine te caută, nu’ş ce vrea... Nehotărîtul nu ştiu ce a devenit însă o simplă marcă a vagului, a aproximării, a suspendării, îndeplinind un rol pragmatic pe care îl joacă şi alte expresii, de tipul: şi aşa mai departe, tot felu de chestii, mă rog, una-alta, aia... Fenomenul nu e recent; putem găsi atestări ale acestei utilizări în culegeri mai vechi de texte dialectale, de povestiri populare (în citatele care vor urma am simplificat şi „normalizat” transcrierea fonetică şi punctuaţia, pentru a le face mai uşor de urmărit). Găsim mai multe exemple în Antologia de proză populară epică a lui Ovidiu Bîrlea: „pe unde şti el c-a afla orice boieri mari, cu bani şî nu ştiu ce...!” (înregistrare din 1963, Oaş, vol. III, p. 83); „faci trebur’le p-acia ce trebuie, nu ştiu ce, şi mergem” (Bucureşti, 1956, vol. III, p. 51); ”Uite-am uita’ giţelu să-l închiz dă la vacă, nu ştiu ce, şi suge pînă ne-om duce noi” (ib.).

În recentele corpusuri de română vorbită se observă şi mai bine rolul acestui nu ştiu ce : în secvenţe care par adesea absurde, dezlînate, agramaticale, dar care în contextul lor situaţional erau înţelese fără probleme. Formula apare de pildă ca termen final al unei enumeraţii suspendate, considerate suficiente pentru descrierea situaţiei: „îi botezau, îi cununau, nu ştiu ce, mergeau la...” (CORV = Laurenţia Dascălu Jinga, Corpus de română vorbită, 2002, p. 104); „că freonu ăsta tot iese, iese, iese, din instalaţiile frigorifice, din spray-uri, nu ştiu ce, îndepărtează stratul de ozon şi pătrunde” (CORV 76-77); „o parte să fie de pragmatică a textului, dialogului, nu ştiu ce...” (Interacţiunea = Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Interacţiunea verbală în limba română actuală, 2002, p. 43). Adevărul e că în comunicarea curentă enumerările nu sînt niciodată prea lungi: vorbitorul e de obicei convins că interlocutorul înţelege ceea ce el vrea să spună, tendinţa fiind de a folosi echivalentele populare ale lui „etc.” chiar după cîte un singur element invocat. Uneori formula intră exact în tiparul sintactic al termenului anterior: „şi zice: Cum staţi voi aicea, cum? Cu copiii mici, cu nu ştiu ce...” (CORV 47). Adesea, ea e legată prin şi de termenul precedent, de reperul situaţiei: „şi-atuncea nemţii când le văd aşa-mbrăcate-n caftane şi nu ştiu ce...” (CORV 129); „pentru că la şcoală şi nu ştiu ce, peste tot, nu vrea să... şi de-aceea a vrut să se mute” (CORV 131); „las’că ş-acolo e tot aşa, adică dacă eşti cu bani şi nu ştiu ce nu, da’ dacă...” (CORV 131); „nu p-ăia care sînt de treabă şi nu ştiu ce” (CORV 133). De multe ori nu e totuşi prea clar dacă şi nu ştiu ce se leagă într-adevăr, ca sens, de un element anterior; legătura prin conjuncţie rămîne mai curînd formală: „şi foarte mulţi din ăştia din Serbia şi nu ştiu ce, că toţi au venit...” (CORV 127); „mai ales neştiind nimic cît timp au, că dacă au timp puţin şi nu ştiu ce, măcar ameninţarea era mai limitată” (Interacţiunea 42). Prin expresiile imprecise se transmite în genere ideea că informaţia omisă este neinteresantă, neimportantă pentru înţelegerea mesajului. Oricum, sînt destule exemplele în care nu mai e vorba nici măcar de o schiţă de enumerare: nu ştiu ce semnalează dezinteresul pentru detaliile povestirii - „spre sfârşitu zilei, eram obosiţi, nu ştiu ce, şi acolo mergea televizoru” (CORV 141) - , extins şi asupra temei: „daţi drumu la scandal cum spune opoziţia, firul roşu nu ştiu ce..., afacerea Costea” (Interacţiunea 162); „urma să plece pentru aproape o săptămînă, probabil în străinătate, să încheie un contract nu ştiu ce şi... urma să vină astăzi” (Interacţiunea 114). Nu ştiu ce e deseori folosit în relatarea spuselor altora (cum se întîmplă de altfel şi în textele citate mai sus din Antologia lui O. Bîrlea, în care sînt expediate replicile unor personaje din basm), marcînd neimplicarea în poziţia şi în argumentele citate ironic şi profund neconvingător: „cei care sunt împotriva experimentelor pe animale, din tot felul de considerente, nu ştiu ce, încât ajung să fie o piedică-n calea ştiinţei” (CORV 74).

Ca în cazul oricăror clişee, există tendinţe individuale: nu toţi le folosim în egală măsură, nu toţi avem aceleaşi automatisme. Oricum, cred că nu ştiu ce trece mai uşor neobservat tocmai prin perfecta lui absenţă de „sens propriu”: supărătoare şi comice sînt mai ales clişeele care par să spună ceva (introducerea unei consecinţe, a unei explicaţii - deci, care va să zică ; cererea de confirmare - nu?, nu-i aşa), angajîndu-l pe interlocutor. Vag şi dezangajant, nu ştiu ce proliferează, fără riscuri majore.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara