Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Nu fără mâhnire de Vladimir Tismăneanu


Cu fără mîhnire am scris rîndurile care urmează. Am făcut-o pentru că am constatat că unele din acţiunile mele au dat naştere la tot felul de interpretări, multe dintre ele atît de tendenţioase încît nu le pot afla explicaţia raţională. Unii dintre cei care s-au pronunţat în grabă şi categoric asupra cărţii Marele şoc nici măcar nu au citit-o. Alţii se plîng că nu merită să sacrifice atîţia bani spre a o cumpăra, întrucît cartea nu ar face decît să redea viziunea lui Ion Iliescu despre istoria politică din ultimii 50 de ani. Din partea unor jurnalişti în căutare de revelaţii spctaculoase, asemenea atitudini nu mă miră şi chiar le pot pricepe. Nu înţeleg însă cum pot scrie lucruri similare unii cercetători şi analişti profesionişti. Biografia politică a lui Ion Iliescu face parte din istoria românească şi est-europeană a secolului al douăzecilea. Poziţia mea despre rolul său am formulat-o limpede în epilogul cărţii mele Stalinism for All Seasons: A Political History of Romanian Communism (University of California Press, 2003, în curs de apariţie în versiune românească la Editura Polirom). Această poziţie este departe de a fi una laudativă.Pe de altă parte, în ultimii 14 ani, România a trecut de la starea de "democraţie autoritară" cu mineri, răngi şi demonizarea opoziţiei politice, la un regim democratic, în curs de consolidare şi încă insuficient de liberal. A avut loc alternanţa din 1996, apoi cea din 2000. Nu ştim deocamdată care vor fi rezultatele alegerilor din 2004. Referitor la toate discuţiile amintite, mă consider un critic al lui Ion Iliescu, situat pe poziţii ideologice şi politice diferite, uneori opuse (el este un ex-ideolog comunist, convertit, cred eu, parţial, la social-democraţie, eu sînt un susţinător consecvent al valorilor liberale). Nu mi-am propus să construiesc un rechizitoriu, ci doar să mă angajez într-un dialog. Este oare nevoie să ofer definiţia acestui termen? Dialogul nu este posibil cînd se respinge civilitatea. "Lovitură propagandistică pentru Ion Iliescu? în ce sens? Mi-am schimbat eu în vreun fel poziţia de atîtea ori expusă în atîtea cărţi şi articole?!

De pe o platformă pur morală, pot înţelege de ce un fost disident ca Paul Goma (a cărui acţiune din 1977 o numesc în carte "eroică") ar obiecta la simpla discuţie dintre mine (ori alt intelectual democrat) şi preşedintele Iliescu. Se întîmplă însă că eu sînt istoric/sociolog al comunismului şi m-a interesat să intru în dialog cu un personaj semnificativ al "poveştii" pe care o studiez. Dialogul nu este însă interviu, iar stilul meu nu este cel al imprecaţiei verbale. Prefer nuanţele, specifice analizei istorico-politice, mai ales într-un asemenea dialog. Aşa-numitele omisiuni din seria (virtual infinită) a posibilelor întrebări, din punctul meu de vedere, aparţin registrului jurnalismului investigativ. Senzaţionalul şi interviul agresiv nu sînt instrumentele de lucru ale politologului. Concluziile analizelor mele despre tranziţia din România vor apărea în volumul meu de autor, Democracy - Romanian-style: Parties, Personalities, Ideologies, la care lucrez în prezent.

Am încercat să-i demonstrez preşedintelui Iliescu în dialog că a greşit în felul cum a tratat opoziţia politică în primii ani de după revoluţie. Am insistat asupra naturii criminale a Securităţii, de la înfiinţarea ei şi pînă la sfîrşit. Am spus clar că venirea minerilor în iunie 1990 se situa în afara legalităţii. Am atins chestiunea continuităţii constituţionale şi am insistat asupra contribuţiilor monarhiei în istoria statului român modern. M-am străduit, de asemenea, să menţin discuţia în limitele discursului conceptual politic. Sînt chestiuni pe care le-au subliniat criticii neînfierbîntaţi ai cărţii, între care Radu Călin Cristea, Tudorel Urian, Dan Pavel, Ion Bogdan Lefter şi, într-un text elocvent şi de înaltă ţinută morală, Leonard Oprea. Cu alte cuvinte, dacă un comentator onest, publicist în presa de exil ori din ţară, ar scrie un eseu cu titlul Ce spune şi ce nu spune dl. Iliescu, ar fi absolut OK. Ce nu e OK, din punctul meu de vedere, este să mi se pună sub semnul întrebării (a) dreptul la un asemenea dialog, şi (b) buna credinţă şi respectul pentru valorile în care am crezut şi cred.

Cînd o distinsă doamnă, fostă consilieră a preşedintelui Constantinescu, mă acuză că m-am lăsat "domesticit, sedus şi intimidat" de personajul pe care chipurile eu însumi l-aş fi creat, mă întreb dacă nu avem de-a face cu o autoproiecţie. Poate că unele atacuri sînt motivate de un resort psihologic bizar, anume incapacitatea de a ierta pe acela care a fost de partea ta la greu. După aproape un sfert de secol de carieră academică occidentală, - publicistică, editorială în ştiinţe politice -, şi opoziţie constantă faţă de totalitarism, nu aştept aprobări privind proiectele mele de cercetare politologică. Consider că am dreptul să doresc un fair play intelectual. Am în spate destule cărţi în care Ion Iliescu este criticat cu severitate, pentru a nu accepta cu uşurinţă insinuări că aş fi făcut "pace separată" cu PSD (nici nu ştiu cum arată cei mai mulţi dintre liderii acestei formaţii). Campania calomnioasă împotriva mea dusă de anumite publicaţii este însă un pic cam prea concertată şi intens direcţionată spre a fi doar efectul unor "indignări" personale.

Mă întreb, pe de altă parte, cum putem explica întîtrzierile maturizării unei elite politice în România. Poate că nu ar trebui să fim pesimişti - există un important capital intelectual în ţară şi cred că în anii următori vom vedea tot mai multe lucrări şi acţiuni inspirate de umanismul democratic. în ce mă priveşte, atît cît am reuşit, am încurajat şi am sprijinit tînăra generaţie de istorici, filosofi, literaţi şi politologi să gîndească în chip autonom şi să se despartă de ceea ce Francis Bacon numea "idolii tribului". Cît despre poziţiile unor intelectuali decişi să "mă tragă la răspundere", aproape ca în tristele timpuri de demult (slavă Domnului, nu mai avem "excluderi" şi "voturi de blam cu avertisment"), ce pot să cred? Gelozii în raport cu cineva a cărui operă este validată internaţional? Faptul că de peste douăzeci de ani (mai exact spus, din februarie 1983, cînd "Europa Liberă" a transmis eseul meu Nicu Ceauşescu şi socialismul dinastic din România) m-am situat fără rezerve de partea luptei anti-totalitare? Poate merită citit volumul meu Scopul şi mijloacele. Eseuri despre ideologie, tiranie şi mit, apărut la Editura Curtea Veche, tot în martie 2004, volum pe care cei care au decis că m-am angajat la "reabilitarea lui Ion Iliescu" îl trec convenabil sub tăcere.

Noile generaţii politice, sub influenţa apartenenţei ţării la NATO şi, o sper din inimă, la UE, vor trebui să-şi adapteze discursul, să înveţe alte limbaje decît cele ale unei mahalale reşapate. M-a uimit, în timpul recentei mele vizite în ţară, că încă nu se fac distincţii esenţiale, ca de pildă aceea între public şi privat. O vizită particulară la patronul unui club de fotbal a putut să ducă la cele mai aberant-năstruşnice speculaţii publicate pe prima pagină a unui binecunoscut cotidian. Cînd le-am spus reporterilor acelui jurnal că nu urma să devin consilierul respectivului personaj, au virat în viteză, construind o altă istorie, nu mai puţin năucitoare. A apărut şi un profesor din Marea Britanie, care se doreşte călăuza "intelectualilor vigilenţi" din România (pe mine, unul, cuvîntul "vigilent" mă cam sperie). Eu cred în rolul intelectualilor critici, vigilenţa este resortul altor "sectoare". Ceea ce este absolut necesar ţine de domeniul seriozităţii şi competenţei politice, ca să nu mai vorbesc de minimele exigenţe ale deontologiei profesionale. Există prea multă improvizaţie şi prea puţină analiză aprofundată a mizelor jocurilor politice. Din acest motiv, întîlnim adeseori un fenomen pe care-l putem numi, nu fără motiv, lipsă de responsabilitate.

Are Ion Iliescu o parte de vină în această situaţie? Răspunsul se află în întrebare: evident că da. însă nu este vorba doar de el, ci de o mare parte a clasei politice şi intelectuale, dispuse să cauţioneze amînări şi reamînări ale reformelor radicale. Oricum ar sta lucrurile, eu cred că România are nevoie de o mişcare liberală puternică. Este în interesul naţional ca alianţa PNL-PD să obţină un număr cît mai mare de voturi, pentru a evita un extenuant şi contraproductiv hegemonism PSD-ist.

Eu sper că procesul de adaptare la exigenţele NATO şi UE va avea efecte rapide, însă aceasta implică asumarea curajoasă a ceea ce ni se cere să îndeplinim. O Românie respinsă de UE va putea fi teatrul de manevră al unor curente xenofobe şi dictatoriale pe care, pentru moment, prefer să nu mi le imaginez. Populismul este întotdeauna prezent şi uneori chiar victorios acolo unde există mari frustrări, umiliri, aşteptări trădate. Ajungem deci din nou la responsabilitatea elitelor intelectuale şi politice, o temă care merită să devină un subiect crucial pentru o discuţie sinceră privind cauzele situaţiei în care ne aflăm. Dacă nu se va răspunde cu acţiuni reale, ci cu vorbe, la cererile de eradicare a unei corupţii ce poate fi definită drept cea mai mare problemă a democraţiei (aşa cum este ea) din România atunci mi-e teamă că scenariul centralizării absolute a puterii ar putea deveni realitate. O Românie izolată de Vest este, mă obstinez să cred, un itinerariu pe care clasa politică va şti să-l evite.

Am fost întrebat în repetate rînduri în ultima perioadă care sînt valorile politice cu care mă identific. Simplu spus, ele sînt acele valori liberale pentru care au luptat cei care au reabilitat idealul societăţii civile, intelectuali disidenţi precum Michnik, Kuron, Konrad, Havel, Pithart, Simecka: adevărul, încrederea şi toleranţa.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara