Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Dramatică:
Nu-mi plac cartofii cu slănină de Marina Constantinescu


La Teatrul Maghiar din Cluj am văzut, din ’90 încoace, trei spectacole Ionesco. În februarie ’92, Tompa Gabor punea în scenă Cîntăreaţa cheală, spectacol de care m-am bucurat în toamna lui 1993, la Bucureşti, în selecţia Festivalului naţional de teatru. Un spectacol genial, jucat dumnezeieşte, un spectacol pe care l-am adorat şi pentru că el a fost o demonstraţie superbă de iubire. A profesiei, a cuvîntului, a valorii. A fost, cred, primul omagiu teatral pe care Eugène Ionesco îl primea într-un mod remarcabil şi profund în ţara lui, în sfîrşit salvată dintr-o dictatură ce părea să nu mai aibă sfîrşit. Al doilea spectacol a fost în 1996. Scaunele, în regia lui Vlad Mugur, cu doi actori formidabili, de talie europeană, Magda Stief şi Biro Jozsef. Am văzut fiecare dintre aceste două montări de cîteva ori, la intervale diferite de timp, în România sau aiurea. Şi-acum, cînd scriu aceste rînduri, mă opresc puţin, închid ochii şi redescopăr scene, gesturi, zîmbete, concentrarea teribilă a actorilor... văd peretele imens, ca o cortină, plin cu rafturi cu jucării, un perete care se ridică după prolog şi ne lasă să intrăm în lumea păpuşilor mecanice imaginate de Gabor, în decorul lui Dobre-Kothay Judit, scenografa cu care Tompa a lucrat la multe dintre montările sale. Văd familiile Smith şi Martin îmbrăcate ca nişte imense păpuşi de porţelan, cu gesturi ticăite ca ale maşinăriilor cu arc, ce trebuie învîrtite din cînd în cînd, cu nonşalanţa cu care îsi schimbă şi îşi amestecă partea de sus cu partea de jos a costumelor, complicînd, într-un fel, chiar şi precizarea sexelor, dincolo de numele ce le-ar diferenţia... Doamna Smith purtînd imenşii pantaloni ai Domnului Smith, iar acesta, crinolina soţiei. Şi n-am să-i uit NICIODAT| pe extraordinarii actori Spolarics Andrea şi Boer Ferenc în Doamna şi Domnul Smith, pe Panek Kati şi pe Bacs Miklos în cuplul Martin, pe Biro Jozsef în Pompierul, pe Krisztina Pardanschi în servitoarea-detectiv... şi nici ceasul care este dat înapoi, şi nici cele zece minute din final, antologice, în care toate personajele joacă dintr-o dată în sens invers, cu sufletul la gură, ca într-un film pe care cineva, din greşeală, îl derulează înapoi. Tot aşa este întipărită în mintea şi în sufletul meu toată construcţia lui Vlad Mugur, o construcţie răvăşitoare pe trei nivele – regie, scenografie, actorie – care se augmentează şi se evidenţiază reciproc, pe fiecare palier, ca o demonstraţie supradimensionată a degradării, a decrepitudinii umane, a relaţiilor umane în prezenţa sau în absenţa personajelor, “pe buza neantului”, cum spune Ionesco, un spectacol ce aducea atmosfera Apocalipsei pe scenă şi printre spectatori. Scaune care apăreau de peste tot, din pereţi, zdrobindu-i, din tavan, Magda Stief-Bătrîna, legată la ochi, prizonieră a zecilor de fire care o trag şi o mînuiesc în toate direcţiile, neputinţa personajului căpătînd reverberaţii tulburătoare pentru orice spectator, pentru orice om, şi nici peştele pe uscat, din final, prizonier şi el într-un acvariu, al singurătăţii, al morţii. Obiectele trăiau, ca şi accesoriile, decorul însuşi se însufleţea, neliniştitor, aşa cum îşi imagina teatrul Ionesco... Toate trei, căci al treilea este chiar premiera despre care vreau să vă povestesc, Jacques sau supunerea, aduc publicul pe scenă, îl aşează pe gradene, foarte aproape de actori şi de tensiunea de acolo.

Spectacole mari, artişti mari.

După ceva mai bine de zece ani, Tompa Gabor se apropie din nou de lumea lui Eugène Ionesco. În preajma Sărbătorilor din 2003, am ajuns la Cluj, în Teatrul Maghiar, a cărui trupă o preţuiesc fără rezerve, pentru două momente ce s-au adăugat şirului de coincidenţe fericite despre care încerc să vorbesc aici şi care strîng sentimente şi oameni împreună: premiera lui Tompa cu Jacques sau supunerea şi lansarea volumului Conversaţie în şase acte cu TOMPA GABOR, o nouă carte a Floricăi Ichim din colecţia, deja cunoscută, “ Galeria Teatrului Românesc”, colecţie începută cu Vlad Mugur. Voi reveni cît de curînd asupra acestui dialog, important ca orice tip de confesiune a unui artist pentru care “teatrul nu poate fi decît teatrul”, cum puncta, undeva, Eugène Ionesco. Şi încă ceva major, ce se înscrie în tema “Coincidenţe” a acestui articol. Cu cîteva zile înainte să-mi iau biletul pentru Cluj, am primit un dar minunat: cele trei volume “ Eugen Ionescu – Teatru” apărute la Editura Humanitas în traducerea formidabilă a lui Vlad Russo şi Vlad Zografi. (mă pregătesc să scriu şi despre această nouă traducere). Cu cîteva ore înainte de a ajunge la teatru, am recitit versiunea “Vlazilor”, gustînd din plin subtilităţile şi nuanţele, unele absolut noi, care redau, şi mă refer aici strict la “ Jacques”, anumite soluţii lingvistice ce devoalează miza piesei. Mă gîndesc, în primul rînd, la opţiunea traducerii unui cuvînt-cheie, care dinamizează, şi prin repetitivitate, unele senzualităţi şi voluptăţi erotice. La Editura Univers s-a publicat integral dramaturgia lui Eugène Ionesco, în cinci volume – prima ediţie completă într-o nouă, atunci, versiune românească, în traducerea lui Dan C. Mihăilescu, un travaliu minunat, început prin 1994 şi terminat în 1998. Merită, pentru savoare intelectuală, citirea în paralel a celor două creaţii asupra dramaturgiei lui Eugène Ionesco. (Din păcate, traducerea utilizată la căşti pe perioada reprezentaţiei a fost una prăfuită, lipsită de vigoare şi expresivitate lingvistică, probabil o traducere mai veche şi neizbutită.)

Tompa se mişcă într-un univers pe care îl simte, pe care îl cunoaşte şi pe care încearcă să-l observe din alte perspective acum, utilizînd instrumente proaspete şi o echipă extraordinară de actori. Cred că performanţa la care ajung cuvîntul şi fascinaţiile pe care le creează Eugen Ionesco plecînd de la el – pentru că piesa “ Jacques” este formidabilă – au o nevoie fundamentală de un regizor năstruşnic, viu, deschis şi inventiv, aşa cum este Tompa Gabor, iar pe scenă, de actori grei, care să materializeze performanţa şi în jocul lor. Aşa cum o fac toţi cei aleşi de el aici, de la Senkalsyky Endre, probabil cel mai în vîrstă actor de pe vreo scenă din România, la remarcabilul Csiky Andras, de la Boer Ferenc (Domnul Smith din “Cîntăreaţa”) şi Panek Kati (Doamna Martin din aceeaşi “ Cîntăreaţa”), la cei doi tineri şi foarte buni Kezdi Imola – o actriţă care are realmente toate datele ca să facă o carieră mare – şi Hathazi Andras, fără să-i omit pe Mende Gabi, Borbath Julia şi pe debutanta Albert Csilla. De aici, probabil, şi sentimentul normalităţii şi al performanţei din acest spectacol cu Jacques sau supunerea.

O vorbărie continuă, fără vreun sfîrşit previzibil, o preţioasă pălăvrăgeală fără cap şi fără coadă în jurul perpetuării unei tradiţii de familie: cine şi cum să ducă mai departe apetitul pentru cartofii cu slănină. Jacques, bineînţeles, că e băiat şi păstreză şi numele. Sau poate asta n-are nici o importanţă pe lîngă chestiunea cu slănina şi cartofii?! Undeva pe un perete, la loc de cinste, într-o ramă onorabilă tronează o bucată de slănină, ancorată ca un trofeu. În mijlocul unui fel de laborator straniu în care se experimentează complicata problemă cu slănina şi cartofii, se află piesa de greutate a decorului lui Bartha Joysef, un pat-catafalc-masă de disecţie, cadă, element care poate stîrni iluzii, deziluzii, minciuni, vrăjitorii. În spate, un perete dintr-un capăt în altul al scenei, şi înalt pînă sus, format parcă din zeci de borcane cu tot felul de organe formolizate. Sau cu castraveţi muraţi, buni însoţitori gastronomici pentru tradiţionalul meniu amintit, pus în pericol pentru că Jacques nu-şi găseşte pe cineva pe măsura acestei complicate sarcini. Cea cu tradiţia. Tompa conservă bine umorul negru şi debordant al textului, ridicolul dialogului, al relaţiilor dintre personaje, absente de fapt, unele în raport real cu celelalte, dimensionează bine atmosfera irealului spre care duc toate născocirile limbajului. Nu abordează aproape deloc, după părerea mea, filonul erotic al tatonărilor senzuale, iniţiatice dintre Jacques şi Roberte I, Roberte II. ( în spectacol, actriţa poartă o mască foarte apropiată de cea concepută de Jacques – ce curios! bizară coincidenţă! – aşadar, de Jacques Noel, scenograful primei montări a piesei, reprodusă şi în volumul pomenit de la Humanitas.) Regizorul abandonează acest filon ca să se orienteze spre ideea involuţiei umane, a degradării stranii a gîndirii, a limbajului, a comportamentului. Imaginea dezvoltată de aici, în montarea sa, apropiindu-se de aceea dominată de instincte primare, oameni care se metamorfozează în animale, într-un spaţiu parcă de după un bombardament atomic, nuclear, cenuşiu, inert... Nimic din lectura solidă şi coerentă a lui Tompa Gabor nu ar fi căpătat greutate, carnalitate, izbîndă fără performanţa milimetrică a fiecărui actor din distribuţie.

Un singur lucru mă desparte de ei. Mie nu-mi plac cartofii cu slănină. Dar este doar problema mea..

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara