În timpuri nu prea îndepărtate (poate
şi astăzi, şi eu nu ştiu), statul român
oferea amatorilor de jocuri de noroc
cel mai simplu şi rapid mod de a
înhăţa un mic câştig: lozul în plic.
Intervenea, adeseori, în desfăşurarea
acestei convenţii ad-hoc între părţi
şi un scurt moment de amuzament,
când inscripţia de pe micul petic
de hârtie îţi dezvăluia o propoziţie
încurajatoare: „Mai trage o dată”.
Era, desigur, o prelungire ghiduşă,
cu cârlig, a iluziei că poate data viitoare
vei da lovitura. Evident, cele mai virile
planuri de jucător pătimaş sau ocazional
eşuau, adesea, fie în reverie, fie în
mustrări înciudate pentru naivitatea
a cărei victimă tocmai erai.
Întâmplările de mai sus mi-au
fost readuse în memorie de insistenţa
cu care aşa-zisul grup pentru reformarea
Uniunii Scriitorilor face ce (nu) face
şi mai trage o dată, ca la loz în plic;
ori printr-o nouă adunare generală
nestatutară, ori, abuzând de regulile
juridice, printr-un nou proces, cu
formulări ce bâzâie în jurul aceleiaşi
tocite cauze. După aceeaşi deviză:
poate iese ceva. Dacă în 16 nu s-a
putut, poate în 24 convingem instanţa
şi, până la urmă, nu numărul e
important, ci tăria opiniunilor.
Nezdruncinate. Eterne.
Mai contează că nume dintre cele
mai importante ale literaturii române
actuale, care s-au impus prin valoarea
literară incontestabilă, prin caracter
şi probitate morală şi profesională,
sunt în conducerea Uniunii sau a
celor 20 de filiale, că participarea lor
la programele şi proiectele anuale
ale USR sunt o garanţie a normalităţii
vieţii literare desfăşurate sub egida
forului reprezentativ al breslei
scriitorilor? Nicidecum. Ce programe
literare? Ce colocvii? Ce festivaluri?
Ce premieri? Ei au un singur proiect.
Suficient. Beton. Înlocuirea conducerii
Uniunii. Apoi vor vedea ei...
Deşi am o meserie cronofagă
(întâlniri cu clienţii, pregătirea
proceselor, susţinerea lor la instanţe
situate, adesea, în localităţi diferitescuze
pentru aceste informaţii abuzive!),
mi-am făcut timp să aştern aceste
rânduri despre un subiect şi dezagreabil,
şi ridicol în egală măsură, îmboldit
fiind şi de o mare nedumerire: ce-i
determină pe cei doi-trei scriitori
adevăraţi din acest grup, ale căror
cărţi le-am citit şi, desigur, le voi citi
în continuare, să rostogolească obsesiv
ghemul unor fantasme? O frustrare
devoratoare? Sau, pur şi simplu, ura?
Greu de spus.
Să mesteci la nesfârşit în cazanul
aceloraşi acuze, să invoci împotriva
tuturor evidenţelor nelegalitatea
alegerii Preşedintelui Uniunii Scriitorilor,
să conteşti Statutul U.S.R. fără
a obţine în instanţe, în urma numeroaselor
procese, o singură soluţie
favorabilă, să livrezi informaţii false
despre situaţia financiară a Uniunii,
iată drojdia unei rele-credinţe evidente.
Dar, mai ales, să pigmentezi
totul cu repetate atacuri josnice la
persoană este o practică ce nu ar
intra nici măcar în arsenalul unui
simplu jucător la loz în plic.
