Critic literar, teoretician
al literaturii, traducătoare
din engleză şi franceză,
Irina Petraş este o prezenţă
constantă, aplicată,
activă, în critica literară
de azi, prin cărţi care se
impun prin noutatea interpretă
rii, actualitatea tematicii,
dar şi prin incursiunile nuanţate
în literatura de azi (Ştiinţa
morţii, Cărţile deceniului 10,
Despre locuri şi locuire,Teme
şi digresiuni, Cărţi de ieri şi de
azi, Despre feminitate, moarte
şi alte eternităţi, Literatura
română contemporană).
Cartea Irinei Petraş Vitraliul şi
fereastra. Poeţi români contemporani
(Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-
Napoca, 2015) îşi asumă o percepţie
panoramică a poeziei de după 1989,
reluând articole publicate anterior
în reviste, într-o „încercare de
radiografiere a semnalmentelor
specifice” literaturii postdecembriste.
Explicaţia titlului cărţii este metaforică
şi sugestivă, prin jocul antinomic al
reflexelor livrescului şi referenţialităţii.
Titlul trimite, scrie Irina Petraş în
Argument, „la oscilaţiile între poezia
ca transfigurare, a modernităţii, şi
poezia ca transcriere, a ultimelor
decenii”. Prima dimensiune, cea care
postulează statutul transfigurator al
lirismului, se situează într-o poziţie
transcendentă, „deasupra lumii,
într-un efort de captare a esenţelor”,
în timp ce a doua expresie a poeticităţii
se plasează în cotidian, „în văzul
lumii, exhibând neputinţa de a ajunge
la esenţe”. Foarte expresive sunt
distincţiile şi nuanţările în conturarea
celor două forme categoriale de
interpretare poetică, vitraliul şi
fereastra: „Vitraliul are vechime,
înălţime, armonie, mister. El depinde
de lumina de afară, dar nu renunţă
la luminile proprii şi la interpretarea
intermediată a lumii. Prin vitraliu,
se încheagă paradoxul lui ca şi cum.
Interogată, căutată, lumea rămâne,
ba, mai mult, e chiar conservată
ca poveste, mit, taină. Frânturi de
esenţe se strecoară printre cioburi
şi propun simfonii. Fereastra, în
schimb, e a poeziei care priveşte
în faţă realul, îi înregistrează mizeria,
urâtul, concreteţea, fără a mai tenta
o salvare sau sperând, copilăreşte,
că dezvrăjirea îi va fi contrazisă.
Cu vitraliul ne aflăm în plină orchestraţie
euritmică. Vitraliile sunt înalte, pline
de culoare. Zumzetul, foşnetul,
cântecul sunt depline, iar poemul se
desfată în de sine, cu superbia celui
care, ştiindu-se trecător, are acces
la veşnicii”. Desigur, aşa cum precizează
autoarea, textele din această carte
se integrează în fluxul subteran al
celorlalte abordări critice anterioare,
ele trimiţând, firesc, „unele la celelalte.
Gândirea vieţii printre cărţi este una
în mişcare – conexează, se întoarce
din drum, repetă, revine cu nuanţe,
remaniază discret în pas cu mereu
alte lecturi”.
Panoramările de la începutul cărţii
sunt încercări de ordonare a poeziei
postdecembriste pe tendinţe, grupări,
orientări, aparente sau subliminale.
Sunt „survolate” temele majore,
investigate prin instrumente de lucru
specifice autoarei (poezia în văzul
lumii, de la vedere la vedenie, întoarcerea
refulatului, moartea în poezia mileniului
trei, feminitatea limbii române ilustrată
prin genosanalize, declinarea poeziei,
singularitatea, despre locuire). Desigur,
textele preliminare, de aspect
preponderent teoretic (Despre feminitatea
limbii române. Genosanalize, declinarea
poeziei, Despre locuri şi locuire, Proba
singularităţii) sunt binevenite, ele
fiind însoţite de ilustrarea aserţiunilor
conceptuale prin evaluări pertinente,
atente, riguroase. Circumscrierea
tematică a orizontului poeziei
postdecembriste (De la vedere la
vedenie, Despre iubire. Întoarcerea
refulatului, Cum se moare în mileniul
3?) este una elaborată, desfăşurată
pas cu pas, într-o detentă hermeneutică
care surprinde cu acribie detalii ale
imaginarului, metamorfoze ale timbrului
liric, la nuanţele sentimentului. De
altfel, Irina Petraş are ştiinţa sondării
particularităţilor lirismului, prin
decuparea unor imagini-cheie şi prin
analiza lor atentă. La Florenţa Albu,
de pildă, primatul negativităţii este
circumscris prin rezumarea unor teme
sau motive predilecte, prin explorarea
universului poetic în detaliile şi
articulaţiile sale cele mai intime: „Nu
rezonări şi reverberaţii, ci răsfrângeri
imediate ale concretului cotidian într-o
oglindă care-şi refuză anume a
treia dimensiune, adâncul. Poemele
îşi organizează agonia în jurul câtorva
cuvinte – «cheie», aş zice, dacă încifrarea
n-ar fi cu totul absentă: gol, cutremur,
ţipăt, urlet, spaimă, frică, urât, foame,
minciună, frig şi singurătate, moarte,
oboseală, istorie –, tot atâtea ne-stări
încremenite într-un orizont posomorât,
cenuşiu. O acumulare febrilă, exclusivă
de negaţii sperând o umbră de afirmaţie.
Speranţa, însă, e singura nenumită,
lamento-ul lugubru se învârte în jurul
propriei rotiri, într-un cerc halucinant
proclamând teribila realitate a irealului”.
Alteori, sub impactul memoriei afective,
portretul Anei Blandiana, de exemplu,
se încarcă de tulburătoare sensuri ale
afectivităţii, ce surprinde acolade
anamnetice ale biograficului, puse în
relaţie cu dinamica viziunilor poetice:
„În 1965, în primul meu an de studenţie,
Ana Blandiana era deja o legendă.
Trecea pe coridoarele Facultăţii de
Litere zveltă şi încordată ca o mânză
de rasă. Ameţitor de frumoasă şi de
elegantă – mi-o amintesc într-o rochie
de un mov intens, un pic putred, cu
capul zvâcnind în sus, nestăpânit, cu
o mişcare mândră a umerilor, ieşind
pe poarta facultăţii, invadând strada
şi oraşul, care păreau să nu aştepte
altceva decât să i se supună”. Interpretarea
poeziei Anei Blandiana beneficiază,
însă, şi de sugestii ale genosanalizei,
în care Irina Petraş s-a exersat, de
altfel, până acum, cu rezultate notabile:
„Întreţeserile sunt nenumărate.
Cuvintele îşi împrumută putinţe, se
preling unul în /spre celălalt mizând
pe ambiguitatea ambigenului.
Personalitatea sa dublă îngăduie
perversităţi extrem de fertile în spaţiul
scriptural. Imaginea poetică alunecă
între certitudini şi nesiguranţă, versul
abia ţinând în frâu cumpăna.”
În comentarea poeziei Marianei
Bojan, poetă ce are şi o carieră de
artist plastic, Irina Petraş expune
corelaţii, corespondenţe şi convergenţe
între vizual şi literar, între culoare
şi cuvânt („Vaga discursivitate a
pânzelor sale ficţionând fantast în
marginea realului îşi află isonul în
aspra plasticitate a poemelor degustând
«chimerele de soi». Comentariul verbal
al poetei este sensibil secondat de
plasticizări posibile. Sunt straniu
sugerate, prin metode greu de pus
într-o formulă, încadrări, contururi,
pete de culoare, tuşe pipăibile.”). Se
sugerează, astfel, dimensiunile unui
univers intim, straniu, cu „valenţe
ambigene”, cu „tablouri scripturale”
prelucrare cu ingeniozitate, cu ritmuri
ce creează „iluzia de amplu şi falduri”,
într-o încercare a poemului de a capta
„palpitul însuşi al vieţii”.
În cazul poeziei lui Gabriel Chifu,
sunt relevate cu precizie trăsăturile
particulare, posibilele racorduri cu
lirica neomodernistă (Sorescu, Nichita
Stănescu) sau afinităţile cu poeţii
optzecişti şi douămiişti, toate filtrate
prin vitraliile unei poetici de intensă
singularitate ce repudiază frumosul
artificial, convenţiile, decorativul, dar,
în acelaşi timp, procedează la o
transcendere a prozaicului prin
imersiunea cathartică în elementaritatea
genezică: „asumarea cotidianului
în datele lui banale, mai puţin
spectaculoase, umile, şi înregistrarea
lor cu o dez-mirare care le scoate din
anonimat transformându-le în emblemă
a condiţiei umane; expurgarea oricărei
formule tradiţional «frumoase»,
ignorarea anume, semnificantă, a
pitorescului, suavului, decorativului;
identificarea crizei în elementar, în
obişnuit, în primar; simplitatea tragică
a compoziţiei, transcenderea
elementarului, a prozaicului, a
meschinului nu prin operaţie metaforală,
cathartică, ci prin refacerea drumului
înspre corespondenţele prime;
deconspirarea semnificaţiei majore,
în ordine existenţială, a derizoriului,
a minorului; exersarea unei comunicări
imediate, de o sinceritate disperată”.
Însumare, vârtej, „structură scripturală
scindată”, „spargere a limitelor”, sunt
sintagme, toposuri, imagini emblematice
definitorii pentru specificul poeziei
lui Gabriel Chifu.
Dacă, în cazul lui Ion Mureşan,
„privirea nu se lasă invadată de
imaginile lumii, nu explorează uimită
ceea ce i se oferă dinafară”, cu
totul altfel se desfăşoară viziunile
Martei Petreu, cu limitarea lor fastuoasă,
cu „ţipătul armonios, de o lugubră,
dar prozelitică melodie”. Un spaţiu
al paradoxurilor, al antinomiilor şi
formelor cu conţinut oximoronic este
descifrat aici de Irina Petraş, căci
„greaţa e semnul sigur al setei de
viaţă, strâmtoarea cheamă necuprinderi,
le promite negându-le, singurătatea
e blazon al unicităţii, al superbiei”.
Autonomia e semnul distinctiv al
acestei dicţiuni lirice, trasată însă
printr-un „ritual al supunerii”, în
timp ce „senzualitatea e una sublimată,
descrierea recuperând şi agonisind
lacom experienţe verbale. Valenţele
net subiective capătă tranzitivitate
prin scindarea brutală a fiinţei. Trup
şi creier în dezacord clamat drept
iremediabil, tragedie îmblânzită de
oglindirea reciprocă, de o insistenţă
unificatoare”. În comentariul poeziei
lui George Vulturescu, sunt rezumate
şi subliniate semnele şi reperele
capabile să îi confere acesteia
individualitate. În „ochiul orb, deschis
înăuntru”, se caută un echilibru şi
se legitimează relieful creaţiei: „Actul
său incantatoriu, autonom şi orgolios,
îşi caută giranţi de o nobilă vechime
cărora să le poată fi descendent fără
a-şi pune în primejdie superbia.”
Desigur, selecţia unor nume, sau,
dimpotrivă, absenţa altora din această
panoramă ar putea să trezească unele
nedumeriri. Favorizaţi mi se par, în
selecţia Irinei Petraş, poeţii clujeni.
Există, apoi, unele nume de poeţi
care şi-ar găsi, poate, mai greu locul
într-o astfel de panoramă, chiar prin
adoptarea celei mai democratice şi
mai neconflictuale liste – cea alfabetică:
apar în sumarul cărţii nume de poeţi
de valoare (Ana Blandiana, Constanţa
Buzea, Magda Cârneci, Gabriel Chifu,
Dumitru Chioaru, Ion Horea, Ileana
Mălăncioiu, Ion Mureşan, Aurel Pantea,
Marin Sorescu), alături de nume
ale unor poeţi de condiţie medie
(Nicolae Avram, Dumitru Cerna,
Gheorghe Pârja, Petre Tănăsoaica,
Gheorghe Vidican, Eliza Macadam
ş.a.). Cartea Irinei Petraş despre
poezia postdecembristă are meritul
de a cuprinde în paginile ei, unele
dintre cele mai semnificative voci ale
poeziei contemporane. Prin vitraliile
unei hermeneutici adaptate la relieful
operelor, nuanţate şi complexe, textul
poetic se întrevede în toate ascunzişurile
sale semantice, în toată tulburătoarea
sa complexitate şi adâncime.
