Îmi povesteşte prietenul meu Haralampy:
- Mă, o vreme am crezut cu aroganţă de bou, scuză-mi epitetul, că am simţul divertismentului şi că cenuşiul este roz, ca în Sonata Medicamente compensate, opus 22.123.777, în si bemol major pentru ţambal, batistă şi trişcă de Daniela Bartoş, interpretată la ţiteră şi două tromboane de compozitoare cu acompaniamentul lui Adrian Năstase şi Mihai Tănăsescu la nai, cobză şi tiriplic1). Dar e clar că mi-am pierdut şi simţul culorilor...
Aşadar, domnule, am crezut că emisiunile Tv happyendiste au un rol de relaxare, deconectare şi voioşie familială. Cum am putut avea o asemenea infatuare, nu ştiu. Acum, cu deplină responsabilitate patriotică şi cu facultăţile atestate de medicul meu de familie expert în evidenţe contabile, pot să spun că mi-e ruşine de propria mea neruşinare şi îmi vine greu să recunosc, dar sufăr de un conservatorism văr primar cu prostia şi de un simţ al divertismentului, al cărui izvor se pierde undeva între Renaştere şi Evul mediu întâmplător de Romulus Guga. Ce mai e şi asta? Nimic, dragul meu, că m-am zăpăcit de tot după ce am audiat Sonata.
Deci (mă, ce-mi place cuvântu^ ăsta), sunt un intrus în lumea asta a veseliei debordante de la sfârşitul săptămânii. Simt vetust şi văd monstruozităţi... Nu parafrazez, vezi-ţi de treabă Sunt depăşit de istorie, de acest secol care va fi "Surprize, surprize", "Marea provocare" sau nu va fi deloc. Cine-a zis asta? Mao Tze Dun? Malraux? Andreea Marin? Bush jr. I? Dan Negru? Lapsus În orişice caz, secolul XXI este un teritoriu în perimetrul căruia trăiesc oameni absolut normali, îndrăgostiţi de micul ecran de parcă ar fi citit la ( tele)comandă "Prima iubire" de Turgheniev şi au dat în a doua tinereţe. Ce caut eu printre ei? Ce pot avea eu cu cei doi prezentatori şi cu "Vacanţa mare" zece, care-i şi întrece? Oameni plini de şarm, de voie bună şi de-o inventivitate onomatopeico-lingvistică care l-ar încânta până şi pe Alexandru Graur. Am zis o cacofonie? Numa^ la mine-o vezi?
Şi nu-i adevărat că râsetele Andreei Marin par surori cu ale mătuşii din Caracal după ce a căzut din car de-i zâsă unchi-mi-o: "Fă, proasto, dăduşi cu capu^ de piatră, nu văzuşi gardu^?" Ea l-a aprobat din cap râzând şi aşa a rămas, da^ care-i baiu^? Vorba ardeleanului. Fratele meu, îţi spun: râsetele Andreei sunt altceva, mă, un fel de bijuterii muzicale, în primă audiţie, prelucrări corale după Marşul spre eşafod (v. H. Berlioz, Simfonia fantastică), Dansul săbiilor de Haciaturian, totul glazurat cu Dansul focului de De Falla. O minunăţie Nu e nici un rictus, nici un falset, fratre torna Poate apa din capul tău sună a mâţăieli2)... Eu n-am băgat de seamă, că tocmai hoinăream cu Steve şi Terry prin Animal-Planet-ul australian...
