De multe ori m-am întrebat care este totuși diferența dintre un scriitor mare și altul modest. Cei care sunt pe dinafară spun că e uriașă. Îmi permit să-i contrazic. Lucrurile nu stau deloc așa. Diferența dintre unul sau altul este aceeași ca dintre doi atleți. Unul sare la lungime opt metri, celălalt șapte metri nouăzeci și șapte, ce înseamnă la urma urmei trei centimetri? Doar că unul e premiat, medaliat, urcă pe podium, pe când de celălalt nu aude nimeni. Așa e și cu noi, scriitorii. Pornim toți de pe aceeași linie și facem tot ce ne stă în putință pentru a câștiga. De fapt, ar trebui să facem tot ce ne stă în putință ca să terminăm cursa, nu s-o câștigăm, asta ar trebui să ne intereseze în primul și în primul rând.
Din păcate, așa cum știe toată lumea, situația nu arată deloc așa. Cei câțiva centimetri sau secunde care-l despart pe scriitorul mare de cel mic, par kilometri sau ore. Acela modest își smulge părul din cap și se consideră pierdut, nimic mai neadevărat. Acela mare e atât de plin de sine încât abia mai are puterea să-și salute din vârful degetelor confrații. Dar și el greșește. Scriu rândurile acestea având în vedere două exemple importante din literatura rusă. Iar exemplele nu sunt alese întâmplător, deoarece cei doi au împărțit aceeași femeie. Aceasta nu în sensul că femeia respectivă a trăit cu amândoi în aceeași perioadă, dar, având în vedere diferența de vârstă dintre unul și altul, femeia a avut, altfel spus, timp să treacă, într-un mod onorabil, din patul unuia în patul altuia. Este vorba de Apolinaria Suslova, o femeie care a străbătut secolul XIX cu tupeu, intrând în istoria literaturii prin niște faimoase relații intime. Era născută pe la 1840, fiind cu două decenii mai tânără decât Dostoievski. L-a cunoscut și a devenit amanta lui. Cercetătorii spun că ea stă la baza marilor eroine care populează literatura celebrului scriitor. Fără ea nu ar fi apărut nici Nastasia Filipovna, nici Grușenka, nici Katia Ivanovna, nici Marmeladova, câte și mai câte, ea a slujit drept model pentru personajul feminin dostoievskian ipostaziat în felurite chipuri. Dostoievski a murit la 60 de ani neîmpliniți, în 1881. Suslova nu avea la moartea lui mai mult de 40 de ani. Putea în continuare să se ofere altui autor și să-i îmbrobodească mințile. Ceea ce sa și întâmplat. L-a găsit pe fraierul Vasili Rozanov, mai tânăr decât ea cu vreo 16 anișori. Paradigma se schimba. Avusese de-a face cu un bărbat mai în vârstă și copleșit de glorie. De data aceasta punea mâna pe unul mult mai june și lipsit de orice faimă. Temperamentul femeii era greu pus la încercare. Citind una alta, am aflat că s-a purtat mizerabil cu al doilea, cu acest obscur Rozanov. Ajunsese să-l și bată, iar el înghițea bătăile fără să crâcnească. Se complăcea într-o situație descalificantă dintr-un motiv incredibil. Fascinat de geniul lui Dostoievski, se făcuse luntre și punte pentru a trăi cu femeia care fusese amanta marelui scriitor. Credea că în felul acesta îl va cunoaște mai bine pe Dostoievski și va înțelege mult mai bine romanele acestuia decât din poziția de simplu cititor. Nu pot să-mi dau seama dacă l-a înțeles sau tot experimentul s-a soldat cu un eșec răsunător. A murit în mizerie la un an după puciul bolșevic din octombrie 1917. A murit cam odată cu un alt mare reacționar, Konstantin Leontiev, vestit pentru profețiile sale privind victoria bolșevismului în Rusia pravoslavnică. Despre Suslova nu știu nimic și nici nu contează. Așa cum mai întotdeauna femeia a fost doar un instrument pentru a-l înălța sau a-l distruge pe bărbat, și rolul ei s-a încheiat odată ce bărbații nu mai erau lângă ea. Rozanov a reușit să scape de femeie. Aceasta nu i-a ușurat neapărat viața. A câștigat bani scriind tot despre Dostoievski și despre legenda Marelui Inchizitor. Apoi a sărăcit, iar sfârșitul a fost dur.
Puteți să mă întrebați de ce am făcut toată această înșiruire. Am făcut, deoarece mă obsedează raportul dintre un scriitor uriaș și altul pitic. Rozanov a scris câteva cărți, Însingurări, Foi căzute, Apocalipsa timpului nostru, apărute și în românește cu ani și ani în urmă, la Institutul European Iași, din care încă nu se desprinsese Polirom-ul. Am citit ce a apărut și m-am întristat observând că am de-a face cu un autor extrem de inteligent și de sensibil, dar care nu știe să construiască nimic. Fărâme, schije, așchii, atât... Rozanov a trăit o dramă formidabilă alături de o femeie care-l umilea, iar pe de altă parte era incapabil să facă o operă pe măsura aceluia care fusese bărbatul dinainte al femeii scorpii. S-a chinuit, în mod sigur, îngrozitor. El este modelul scriitorului modest, al cărui suflet vibrează la un diapazon înalt, dar de fiecare dată se prăbușește în țărână, doborât de micimea talentului propriu. Evident, nu știu ce a putut fi de fapt în inima lui. Avea și momente când se ruga intens și atunci ieșea din orice competiție? Posibil. Dar era și un păcătos fiindcă doar lui îi aparține o formulă nimicitoare: Nu putem trăi fără păcat, dar fără sfințenie putem... Cumplit... Păcatul e, cum ar veni spus, pâinea cea de toate zilele, iar aspirația spirituală, un lux de care, nejenați, ne dispensăm. Încă o dată, teribil...
După cum de fiecare dată când scriem despre un autor, într-un fel de mise en abîme, ne avem în vedere tot pe noi înșine, și de data aceasta stau ca prostul în fața hârtiei și mă întreb, pur și simplu, cine sunt. Am moștenit de la Rozanov un zbucium sinucigaș, iar de la Dostoievski, o chemare spre construcția cea mai complicată. Mă obsedează de fapt acei câțiva centimetri care-l despart pe autorul mic de autorul mare. Centimetrii aceștia fatali au stat și între Dostoievski și Rozanov. Autorul mare preia tot din viața sa și printr-o conversie genială realizează opera. Autorul mic nu preia mai nimic – rima involuntară se potrivește –, dar este, pur și simplu, copleșit de trăirile sale. Cu toate acestea, știe că trebuie să ducă până la capăt cursa. Nu abandonează. Nu simulează vreo crampă musculară. Nu se revoltă față de condiția asumată. De fapt, aceasta și este șansa sa. Autorul modest ajunge ultimul, dar are aceeași noblețe. Tribunele nu-l aclamă, dar nici nu-l huiduie. De fapt, îl ignoră. Rozanov, precum atâția alții aflați sub pălăria sa, a murit fără a mai fi complexat de Dostoievski. Femeia idolului său s-a purtat cu el oribil, dar probabil că nici cu celălalt nu s-a purtat foarte frumos. Așadar, nu în ce scriem ne aflăm adevărata măsură a făpturii noastre, ci în viață. La ce bun o operă ilustrisimă dacă viața autorului e mizerabilă? Rozanov nu a avut o asemenea operă, dar a plătit pentru fiecare cuvânt izbutit. Plătim aici, dar suntem răsplătiți în altă parte. Centimetrii pierduți pe pământ sunt câștigați în cer. La Judecata de Apoi, Dostoievski și Rozanov, paradoxal, sunt la egalitate. Femeia – vai, – acolo sus îi unește.
