Există un anume farmec în eseistica poeţilor. Mai ales când aceştia se referă la alţi poeţi. Fondane (cu al său Baudelaire şi experienţa abisului) sau Sorescu (cu serialele sale de tipul Minorii sunt majoritari) reprezintă exemple de prim-nivel.
Nichita Danilov s-ar fi putut adăuga, acum, acestei nobile familii, publicându-ş i cele câteva articole dedicate, într-un interval de aproape trei decenii, autorului Necuvintelor. Aşa uzat cum este, Celălalt Nichita rămâne în context un titlu inspirat. Nu e nevoie să mai explic de ce. O face, şi o face foarte bine, chiar poetul ieşean, dovedind o neaşteptată supleţe psihologică: „Abia mai târziu, când deja mă formasem ca poet, i-am descoperit strania frumuseţe ascunsă dincolo de cuvinte. Atunci însă mi-am zis: «Iată că se poate !» şi am început să privesc mult mai încrezător spre steaua mea. Ţineam la numele de Nichita. I-am urmărit un timp parcursul liric. Îmi doream cu tot dinadinsul să fie mai bun decât tovarăşul său de pagină de carte, Marin Sorescu. Şi aceasta pentru că numele lui era Nichita. Aş putea spune că descoperirea aceasta m-a impulsionat să scriu. Mai târziu, în perioada debutului meu literar, am început să descopăr că numele de Nichita devenise pentru mine un obstacol” (p. 111). Dacă volumul ar fi continuat în acest ton de mărturisire ludică, Danilov ar fi reuşit o performanţă de stil: aceea de a comenta imaginea unui mare scriitor (deci nu neapărat literatura lui) dintr-un unghi foarte original.
Numai că, greu de spus de ce, acest gând e abandonat încă din faşă. Autorul Celuilalt Nichita vrea să opereze nu cu instrumentele propriei memorii afective, ci cu acelea ale criticii literare. O sforţare inutilă, pe care capitolul al doilea al volumului, Poezia ca matematica sufletului, o ilustrează în cele mai mici amănunte. Ce rezultă e, din păcate, doar o compunere liceală infinit de preţioasă în concepţie. Excelentă pentru a lua ochii profesorilor de română şi, eventual, pentru a promova cu brio examenul de bacalaureat, ea nu e totuşi decât un inventar de clişee dispuse într-o ordine (trebuie să recunoaştem) corectă. Ideaţia tinde spre zero (ca să păstrez jargonul propus de Danilov), iar frazele sunt nişte simple lozinci: „Poezia este matematica sufletului; prin forţa verbului, ea ne deschide porţile tainice ale fiinţei şi nefiinţei, ale cognoscibilului şi incognoscibilului. Matematica operează cu cifre, poezia cu sentimente, cu stările cele mai ambigue prin care trecem şi atunci când simţim, fie şi pentru o clipă, bucuria de-a fi, şi atunci când sântem pătrunşi de cea mai neagră deznădejde. Toate aceste stări, pe care ştiinţa le poate defini cu greu, poezia le surprinde printr-o străfulgerare, prin zbaterea unor cuvinte ce se cufundă în propria lor cenuşă, după o ardere de tot. Matematica lucrează cu cifre, cu noţiuni precise, în care nu apar ambiguităţi decât în momentul emiterii ipotezei. Ea apelează la calcule şi demonstraţii ca să tragă concluziile finale. Poezia apelează la noţiuni şi cuvinte ce definesc ambiguitatea stărilor noastre lăuntrice” (p. 67).
Am reprodus exact întregul conglomerat de truisme din prima pagină a eseului în cauză. Contaţi pe buna mea credinţă: nimic nu se schimbă pe parcurs. E, desigur, legitim ca un poet să creadă orbeşte în poezie. Dar parcă vorbele (căci literatura cu vorbe se face) sunt un pic cam mari şi, abia atinse cu unghia, sună a gol. Timbrul lor apodictic trimite la fanfaronadă, nu la crez. În plus, pretinsul scientism pus în practică nu depăşeşte nivelul scrierilor de popularizare. La un moment dat (p. 88), Danilov lansează ideea (de un amatorism patent) că teoria relativităţii ar putea fi explicată „pornind de la starea noastră interioară, invadată de subconştient”. Nu zic nu, dar aş prefera să mi se demonstreze prin ecuaţii... Amuzant (de n-ar fi îngrijorător) e ceea ce s-ar putea numi protocronismul liric al analizelor lui Nichita Danilov. Convins că poezia premerge descoperirile ştiinţifice („Nu ştiu care fizician sau alt om de ştiinţă ar fi putut defini mai bine relativitatea timpului şi spaţiului şi limitele cunoaşterii, decît a făcuto Nichita Stănescu în Elegii şi în alte poezii adiacente”, la p. 105), autorul eseului se grăbeşte să dea câteva curioase sugestii pasionaţilor de inventică. Astfel, după ce rostuieşte Omul-fantă, Danilov scrie: „Din aceste inserţii lirice un inventator din domeniul biocuanticii ar putea construi un mecanism ce ar putea reproduce imaginile din trecutul nostru îndepărtat, având drept combustie «sufletele morţilor» ce constituie atmosfera terestră” (p. 92). Aşteptăm cu interes...
Era de aşteptat ca, pe un asemenea fond filozofard, numele grele să-şi facă apariţia, în mod pedant. Îi avem, aşadar, pe Platon (p. 70 şi p. 104), pe Thales din Milet, pe Pitagora, pe Philolaos, pe Plotin, pe Arhimede, pe Confucius şi pe Iisus (toţi aceştia, la p. 104); dintre pictori, pe Picasso (cu Guernica, la p. 75) şi pe Dali (p. 103); iar dintre poeţi pe Eminescu, pe Blaga, pe Arghezi şi Bacovia, dar şi pe Dante, Shakespeare, Goethe, Novalis, Leopardi, Poe, Lermontov, Puşkin ş.a.m.d. până la Eliot şi Pound (pp. 77 - 78). Convocaţi cu, dar mai ales fără temei.
În compensaţie însă faţă de această defilare erudită, se poate constata că bibliografia lui Nichita Danilov nu e nici atât de vastă pe cât ar vrea să pară (în totului tot, poezia lui Nichita Stănescu e redusă la un corpus format din cele 11 elegii, Lecţia despre cub, Emoţie de toamnă, A mea şi altele, puţine), nici atât de exactă pe cât ar fi de dorit la un scriitor care-şi încearcă puterile în eseu. E de neimaginat câte greşeli de informaţie încap în această cărţulie de numai o sută patruzeci de pagini. Fiind nu doar numeroase, dar şi extrem de diverse ca origine, aceste erori nu par să se datoreze corecturii. Una dintre cele mai frapante e legată de titlul unei cunoscute bucăţi a lui Urmuz, aceasta numindu-se Pâlnia şi Stamate, iar nu Pâlnia lui Stamate, aşa cum pare să creadă Nichita Danilov în trei rânduri (la p. 95, la p. 99 şi la p. 101). Apropierea dintre autorul Paginilor bizare şi Nichita Stănescu nefiind o noutate (s-a făcut, cred, de zeci de ori în critica noastră), să mai notez o scăpare: despre acelaşi Urmuz, Danilov afirmă, un pic melodramatic, că s-ar fi sinucis „din silă, într-o noapte de decembrie” (p. 102). Nu ştiu cum va fi stând povestea cu sila, dar procesulverbal constatator şi istoriile literare plasează moartea lui Urmuz în 23 noiembrie 1923...
Nici în cele ce-l privesc pe protagonistul eseului său, Nichita Danilov nu e mai scrupulos. Într-un loc (p. 61), aflăm că acesta ar fi scris un volum intitulat O viziune asupra sentimentelor şsic !ţ din care, reproducând un faimos Poem, Danilov ratează cu puţin primul vers (în varianta lui: „Spune-mi, dacă ţi-aş săruta talpa piciorului....”). N-am verificat restul citatelor din Nichita Stănescu (acesta mi-a sărit, pur şi simplu, în ochi), aşa că nu mă pot pronunţa asupra fidelităţii lor. Ştiu însă sigur despre „celebrul” (termenul îi aparţine autorului) vers al lui Eminescu despre care vine vorba la p. 90 că nu e „şi somnul morţii e viaţa lumiintregi”, ci, un pic mai muzical, „Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi”. Ajuns aici, ar mai fi de notat în treacăt trei pleonasme („anexe colaterale”, la p. 32, „chiar însuşi”, la p. 33 şi „finisată până la capăt”, la p. 104) şi un dezacord („...hazardul ce împinge cursul evenimentelor, a şsic!ţ renaşterii, pe un anumit drum”, la p. 77).
Marea problemă a Celuilalt Nichita ţine însă de atitudine. Ca articlier, Nichita Danilov are o adevărată vocaţie a maculării. M-am mai referit la ea atunci când am scris, cu tristeţe despre o altă culegere de portrete ale lui. Nu e vorba de pamflet: pamfletarii veritabili sunt expresivi (nu catacretici) şi inventivi. Când e să-şi dărâme preopinentul (care, de cele mai multe ori, e viu, deci poate riposta), nu se sfiesc de excesul de severitate. Dacă nu găsesc culpe, le fabrică. Or, Danilov e doar insinuant. El pune pe hârtie lucruri ştiute de toată lumea, face, cu alte cuvinte colportaj. Se menţine, deci, într-o zonă sigură, care-l fereşte de eventuale procese de intenţie. Ridică în slăvi boema lui Nichita Stănescu („o latură esenţială a personalităţii sale”, p. 32), afectând toleranţa, la abia câteva pagini după ce schiţase ca din întâmplare o fişă clinică absolut dizgraţioasă: „Alcoolul afectează metabolismul. Schimbă configuraţia celulelor hepatice, afectează circulaţia periferică, afectează scoarţa cerebrală. În momentul în care organismul nu are doza necesară de alcool, intră în trepidaţii. De aici transpiraţia, de aici tremurul mâinii, de aici nevoia de a bea din nou” (pp. 19-20).
Profund deranjantă, repet, e mimarea nevinovăţiei. Nu pretind memorialiştilor să idealizeze (din contră, cred că doar cei „cu nerv” sunt interesanţi), dar nu văd ce folos poate aduce sublinierea dimensiunii sordide a acestui viciu care, în cazul lui Nichita Stănescu, e de notorietate. Că, într-un asemenea moment bahic, petrecut la Casa Scriitorilor în 1982, profilul poetului semăna cu cel al de tot uitatului Corneliu Sturzu („abuzul de alcool îi uniformizase”, p. 116) e o răutate pe cât de gratuită, pe atât de târzie. Dacă Nichita Danilov ar fi procedat asemenea lui Cristian Tudor Popescu (cu care, de altfel, încearcă să polemizeze, surprinzător de docil, la începutul acestei cărţi), executând scurt, bărbăteşte, opera poetului, gestul ar fi fost până la urmă de înţeles. Ar fi atras, probabil, contraargumente şi ar fi stârnit discuţii fertile. Aşa, însă, nu rămâne nimic de spus. Doar un inconfort faţă de standardul scăzut al discuţiei. Cum nu rămâne nici în legătură cu alt episod, povestit (la a câta mână oare?) de autorul acestei cărţi. E vorba despre relaţia poetului cu Doina Ciurea, pe marginea căreia Danilov brodează indiscret. În Cişmigiul anilor ’50, în timpul unei plimbări sentimentale, tânăra l-ar fi întrebat abrupt pe Nichita Stănescu: „Ştii cu cine m-am... culcat eu prima dată ?” (p. 61). Era, evident, vorba despre Labiş, cel a cărui iubită Doina Ciurea fusese şi faţă de care tânărul Nichita Stănescu trăia un adevărat complex valoric. Nu ştiu dacă scena se va fi petrecut întocmai, nici dacă ea a fost una cu martori (aşa încât ea să-i fi ajuns la urechi, peste ani, lui Danilov). Dar ştiu că asemenea amănunte de baldachin ar fi putut lipsi din cartea aceasta. Şi că, în aparenta lor sfială, cele trei puncte de suspensie la care recurge poetul ieşean sunt infinit mai vulgare decât termenul neaoş pe care-l disimulează.