Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Întoarcerea poetei de Georgeta Drăghici


Cea dintîi trăsătură ce-o degajă ele cu bruscheţe este refuzul, exprimat cu o "impertinenţă discretă", a oricărei călăuze. Junele neiniţiat se doreşte a sta cu orice preţ pe propriile-i picioare. "Singurul magister pe care îl acceptă acest adolescent revoltat pe toţi şi pe toate - un stăpîn faţă de care este cum nu se poate de obedient - este răzvrătirea, permanentul mers împotriva curentului". Apelul naeionescian la viaţă, prin desconsiderarea cărţilor, însă nu înainte ca acestea să fi fost parcurse cu rîvnă, pare a fi rodit la prematurul insurgent, pe un sol neîndoios consubstanţial. Aceste pagini juvenile reprezintă eboşe ale personalităţii ce se va forma. Tînărul nesupus avea impresia că mişcarea religioasă a momentului se afla în suferinţă, întrucît ea nu făcuse decît să spulbere "încrederea şi sinceritatea trăirii religioase". Ne reţin aceşti termeni, "încredere" şi "sinceritate", deoarece ele denotă că autorul nu se lăsa pradă unui ateism pripit, probînd ceea ce mai tîrziu a fost specificat drept o paradoxală "credinţă infidelă", altfel zis o credinţă ce mocnea sub asprul rechizitoriu adresat sistemului religios, aparatului eclesiastic, noianului de convenţii adunate în contul lor. în speţă, demonia mistică a lui Cioran denunţa nu esenţa religiei, ci mai curînd insuficienţele religioase ale omului modern, derivate din slaba interiorizare a culturii de care dispunea, din lipsa unui "spirit contemplativ": "Fişa de observaţie pe care tînărul de 20 de ani o completa într-un imaginar spital al culturii era departe de a fi optimistă. Omul modern, funciarmente optimist şi activ, nu sesiza cezura cultură-religie pentru motivul, firesc, că sensibilitatea lui religioasă nu era aceea a unui Ťspirit contemplativť. ŤDin lipsa acestui spirit contemplativ, din lipsa orientării spre esenţial, derivă şi lipsa totală de simţ pentru eternitateť". Poziţia pe care se plasa de la început Cioran era aceea a unui spirit critic acut, refractar la toate "ideile primite", la toate articulaţiile lor convenţionale, asemănător întru aceasta cu marele său mentor, marcat ca şi acesta de un avînt azvîrlit în felurite direcţii. Mînat de un orgoliu în expansiune, se confruntă cu criza metafizică provocată de "căutarea lui Dumnezeu şi negăsirea lui", stigmat al celui "ales", al celui ce posedă "dreptul să trăiască în metafizic, transfigurînd realul şi adaptîndu-l structurii sale spirituale". De reţinut superbia accentului voliţional. Din această perspectivă nu-l mulţumeşte nici catolicismul, nici protenstantismul. Criteriul analizei este cel al raportului om-Dumnezeu, pe care religia catolică îl rezolvă deficitar, pe o latură prin avivarea aspiraţiei omului către divinitate, pe altă latură prin "sfărîmarea exaltării lui de rigiditatea eternităţii divine". în schimb, protestantismul conferă creaturii o valoare ce pare a întrece grandoarea absolută a Creatorului. Oglindind propensiunea spre individualism a psihologiei nordice, această religie "eretică", după spusa lui Maritain, amintită de Cioran, pare locuită de om, nu de divinitate. Aşadar, aci exagerarea e în sens invers. însă omul, în viziunea lui Luther, e o fiinţă duală, asociind ascendentul în faţa divinului (postură de sorginte umanistă) cu faţa sa "coruptă", "detracată". Chiar dacă teologia luterană încearcă să iasă din acest impas, afirmînd că, deşi corupt, omul e înzestrat cu idealul mîntuirii, Cioran trage o concluzie... cioraniană, avant la lettre: "Individul simte cum planează asupra sa demonul singurătăţii, al izolării în cosmos. Nu ştiu dacă vreodată aţi încercat, între un strigăt de disperare comprimat şi un oftat de resemnare, acest sentiment. Liniile realităţii se estompează; contururile se pierd în vagul imprecis al unui haos pe care nu l-ai mai vrea actualizat niciodată; peste această nimicnicie ai vrea să vezi plutind aripa de plumb a îngerului morţii. Şi este în această dezesperare ceva din prăbuşirea unui înger". Aşadar, junele gînditor se regăseşte mai curînd în individualismul protestant.

De timpuriu, Cioran percepe existenţa prin prisma negativităţii exacerbate, precum o "cădere", un declin, o voluptate satanică, însemnată de "tragicul cotidian" al experienţei individuale, consemnînd intenţia de-a scrie un eseu cu un titlu net: Concepţia tragică a existenţei. Ideile diriguitoare ale unei asemenea scrieri se găsesc în direcţia unui individualism paroxistic, poziţie aristocratică, bizuită pe o "suferinţă spirituală", "creatoare - adică purificatoare", ce dăruieşte vieţii "aripi şi culmi". E o atitudine ce converge cu tezele naeionesciene, impunînd o tablă de valori a individualismului: "Trebuie să existe în individ valori ce îl ridică deasupra masei; aceste valori sînt embrionare în mulţimea care numai le presimte. Pentru ea, ele plutesc în aer - le simte fîlfîind fără a le sesiza esenţa". Sau: "Masa simte viaţa ca ceva serios - nu-i sesizează însă caracterul ei eminamente tragic. - Acesta este rolul individului". Fugosul student se arată prin urmare stăpînit de o irepresibilă intenţie de singularizare, care nu are însă un aer artificios, histrionic, ci un caracter de chinuitoare căutare. El se caută prin intermediul unor stări convulsive, de "patimi veşnic nesatisfăcute", dar şi de ciocniri gnoseologice, între "sensibilitatea metafizică îndrumată spre recrudescenţa religioasă şi incertitudinile şi anchilozarea în materialism şi nihilism". Relaţia individului cu absolutul capătă o tentă particulară prin referirea la locaţia sa. Oprimat de "ritmul agitat al capitalei", Cioran se mărturiseşte atras de aerul curat al provinciei, care, deşi departe de a fi un Eden, i se potriveşte precum un mediu favorabil autoscopiei. Provincia e desigur impură, dar prin eliminarea tipurilor reprobabile ce o populează (versatilul nedemn, "lipsit de buna-cuviinţă în acest moment pentru ca în celălalt să-ţi sărute mîinile", sau cel ce nu este decît "un simplu dezaxat"), tînărul se opreşte la insul "ademenit de mirajul singularizării", adică la sine însuşi. Provincialul interiorizat se vede nevoit a evada din concret, căci acesta îi dă simţămîntul "unei monotonii insuportabile", al recunoaşterii "unei limitări personale organice". Adică al unei înfrîngeri. Compensator, un atare individ idealizează violent, utopic: "Orice provincial este un Don Quijote, lipsit însă de anvergura tristului cavaler, lipsit de universalitatea umană caracteristică eroului devenit simbol". Egocentrismul e o maladie care poate evolua în două direcţii, fie printr-o aprofundare a "răului" , prin "claustrarea în eu", fie prin "distrugerea realului" în locul "transcenderii" lui. Se prefigurează astfel virulenta negaţie cioraniană, ca o transcendenţă demonică, revers al aspiraţiei spre sacru. Pe bună dreptate, Ion Dur, reamintind "dorul" inextingibil al gînditorului ajuns la maturitate după tărîmul natal, a cărui emblemă e Coasta Boacii, consideră "provincialismul" său drept incurabil: "Cioran va rămîne de altfel în sine mai toată viaţa un provincial, iar opera sa, cu toate performanţele pe care le-a cunoscut, a izvorît tocmai din revolta radicală faţă de această nefastă însingurare (...) a provincialului". însă cum rămîne cu bifurcaţia pe care o stabileşte Cioran în legătură cu condiţia de provincial? închiderea într-un eu etanşeizat sau distrugerea realului advers? Poate că, mai în adînc, cele două reţete nu se exclud, ci se complinesc, întrucît eul ce se forează pe sine reprezintă implicit o subversiune a realului. Implozia interiorităţii duce la explozia exteriorităţii, criza intimităţii duce la o criză a ambianţei - corelaţie întruchipată cum nu se poate mai bine de Cavalerul Tristei Figuri, nu de florile mărului invocat. Oare nu orice creator animat de o "revoltă metafizică" poartă o notă mai mult ori mai puţin făţişă de donquijotism?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara