Erewhon-ul lui Samuel
Butler este locul unor
reguli stranii. Poporul
din Erewhon priveşte
cumsecădenia ca printr-un
ochean întors: agresorii
au dreptate şi merită
respect dacă nu chiar compasiune,
în timp ce victimele sunt demne
de dispreţ şi se cuvine să fie
pedepsite pentru inocenţa lor.
Nici prin cap nu le-ar trece
bravilor locuitori ai Erewhonului
să permită celor agresaţi
să se apere, asta n-ar face decât
să le sporească vinovăţia.
Am primit cartea despre Erewhon
în dar, de ziua mea, acum aproape
patruzeci de ani, de la Mircea Ciobanu,
pe vremea când astfel de cărţi nu
se găseau decât prin cotloanele
anticariatelor. Nu bănuiam atunci că,
după atâta vreme, mă voi reîntâlni
cu înţelesurile ei, marcând astfel, aşa
cum Samuel Butler însuşi o spune,
o întoarcere în Erewhon.
În societatea românească de
azi, prezumţia de nevinovăţie se aplică
agresorului. El nu trebuie să dovedească
nimic. El are, până la proba contrarie
şi adesea, chiar şi după aceea, dreptate.
Cel care trebuie să aducă argumente
nu e agresorul, ci victima. Agresorul
e considerat inocent, orice ar zice
şi orice ar face. Iar victima cea perversă,
în loc să se autodemaşte, mai are
şi îndrăzneala să se justifice, spre
indignarea liotei de agresori.
Breasla noastră, a scriitorilor,
nu face, din păcate, excepţie de la
această întoarcere în Erewhon. Libertatea
de opinie este aura sub care agresiunea
devine sacrosanctă. Injuria este ridicată
la rang de edificiu precum o altfel de
Statuie a Libertăţii, a cărei făclie
răspândeşte pucioasă. Calomnia este
intangibilă, orice tentativă de a o
dezavua, de a o dojeni măcar, devine
impietate. Minciuna este neîngrădită,
prin alchimia repetării până la obsesie
ea capătă extracţia pietrei filosofale
a adevărului infailibil. Numele
calomniatorilor ajung să fie rostite
mai des decât cele ale clasicilor literaturii
noastre. Şi nici nu e de mirare, căci
în timp ce bieţii clasici nu aveau la
îndemână decât călimara şi peniţa,
calomniatorii de azi au la îndemână
reţelele de socializare ce transformă
orice cuvânt veninos, prin ramificaţiile
explozive ale link-urilor şi like-urilor,
în adevărate mănunchiuri de şerpi.
Ţinta predilectă a insultelor,
defăimărilor, clevetirilor şi denaturărilor
este conducerea Uniunii Scriitorilor.
Libertatea de opinie, cum spuneam,
este invocată doar în cazul calomniatorilor.
Când reprezentanţii USR combat
minciunile şi jignirile, atunci ei nu o
mai fac, zice-se, în numele libertăţii
de opinie, ci dimpotrivă. Atunci când
asediatorii USR pun în catapulte
argumente venind din statute inactuale
sau greşit preluate, atunci ei o fac
sub auspiciile legalităţii. Când Consiliul
USR aplică Statutul, aşa cum a fost
el adoptat de forurile statutare, atunci
Consiliul dispreţuieşte legalitatea.
Când berbecul de asalt al asediatorilor
îi strigă preşedintelui USR: „ridică-te
tu să mă aşez eu!”, el, berbecul, e
considerat decent şi responsabil.
Când, în mod firesc, preşedintele, în
virtutea mandatului încredinţat de
covârşitoarea majoritate a membrilor
USR, continuă să-şi vadă de treabă,
el devine nelegitim şi se agaţă de
funcţie. Cu cât jignirile aduc mai mare
caznă urechilor şi bunului simţ, cu
atât ele vin dintr-un spirit mai reformator.
Cu cât argumentele celor defăimaţi
sunt mai cumsecade şi mai temeinice,
ei sunt mai anacronici, mai incapabili
să se reformeze, adevărate Archaeopterixuri
printre cocoşeii cei sprinţari ai
ogrăzii. Cei care vor să dea buzna cu
orice preţ sunt democraţi. Cei care
le cer să aibă răbdare până la alegerile
democratice viitoare sunt stalinişti.
Erewhon, în toată splendoarea
lui. Şi pentru că toate trebuie să poarte
un nume, de data asta plăsmuirea
lui Samuel Butler se cheamă „comitet
de iniţiativă” ori „grup pentru reformă”.
Cum zice românul, pofta vine mâncând.
Nici pofta de reformă nu a venit dintr-o
dată. Când Uniunii Scriitorilor i-a fost
greu, revistele au fost ţinute în viaţă
şi proiectele culturale au fost continuate
cu mari dificultăţi şi sacrificii din
partea redactorilor şi organizatorilor,
reformatorii ia-i de unde nu-s. Pe
măsură ce finanţarea revistelor
şi-a găsit rezolvarea, iar patrimoniul
USR a reînceput să fie valorificat,
perspectivele financiare devenind
ademenitoare, s-a deschis şi pofta
de reformă. Şi ca să nu mai fie niciun
dubiu în această privinţă, efigiile
aflate în avangarda grupului pentru
reformă au cerut în mod expres prin
justiţie ca să li se încredinţeze semnătura
pe conturile USR.
În acest nou Erewhon regula este
că o minciună, cu cât este mai departe
de adevăr, cu atât e mai convingătoare.
Conducerea USR este acuzată că a
fost aleasă în mod nedemocratic.
Sunt de câteva decenii în USR şi
pot depune mărturie că au fost
cele mai democratice alegeri de care
îmi aduc aminte. A fost pentru prima
oară când conducerea a fost aleasă
de majoritatea membrilor USR, în
întruniri statutare în toate filialele
USR. De altfel, la data respectivă
alegerile nu au fost contestate de
nimeni, iar diferenţa de voturi dintre
candidaţi a fost întru totul edificatoare.
Se mai spune că banii nu sunt cheltuiţi
în mod transparent. Cred că este singura
organizaţie de acest fel unde proiecţia
şi execuţia bugetară – ba uneori şi
rectificările bugetare – sunt prezentate
cu de-amănuntul la întrunirile Consiliului,
cu bastonaşe şi cercuri colorate ca să
înţeleagă toată lumea, căci nu toţi
scriitorii sunt (slavă Domnului!) economişti.
Situaţiile respective ale veniturilor şi
cheltuielilor efective sunt incluse, de
fiecare dată, într-o comparaţie cu
anii trecuţi şi cu proiectele iniţiale.
Ca să nu mai vorbim de faptul că e,
cred, pentru prima oară când bugetul
USR este întocmit şi gestionat de un
membru al Uniunii care, vremelnic,
a ocupat funcţia de ministru al Finanţelor,
deci şi al bugetului.
Nici un argument, oricât de temeinic,
nu tulbură neînduplecata cerbicie
a agresorilor. Zadarnic le spui că USR,
fiind înfiinţată prin lege specială, nu
se supune prevederilor Ordonanţei
Guvernului nr. 26/2000 referitoare
la Asociaţii. De-a surda prezinţi lunga
listă a programelor finanţate prin
timbrul literar, mă rog, atât cât se
colectează, ca să se înţeleagă de ce
e nevoie de această taxă. În pustiu
predici atunci când invoci obligaţia
statutară a membrilor de a nu prejudicia
onoarea colegilor de breaslă. Trăim
în libertate deplină, deci într-un dialog
în care eşti liber să ai gură de
răcnit cât mai slobodă, dar nu eşti
obligat să ai şi urechi de auzit.
Pentru istoricii literaturii române,
probabil, că ceea ce se întâmplă acum
va fi, într-o bună zi, prilej de amuzament.
Din fericire, ceea ce e cu adevărat
important stă în calitatea cărţilor
scrise. Va rămâne rodul harului, şi
nu al nădufului.
Breasla scriitorilor, în mijlocul
unui popor bântuit de nelinişti, ar
trebui să fie un model, să încerce,
măcar, în numele darurilor cu care
e înzestrată, să descâlcească această
criză de sens la români, care se
cronicizează. E destul, din păcate, să
lecturaţi câteva dintre replicile
reformatorilor noştri, pe reţelele
de socializare ale „scrisului vorbit”,
pentru a vedea cât de încâlcite
sunt căile Domnului pe acest drum
trist care nu merge spre Damasc,
ci înapoi, în Erewhon.
