Teodor Bulza este unul dintre personajele foarte controversate ale momentului revoluţionar de la Timişoara, din decembrie 1989. Pe vremea comunismului a deţinut mai multe funcţii în conducerea de partid, iar zilele revoluţiei l-au găsit în fruntea ziarului local, "Drapelul roşu". În zilele de foc s-a situat de partea revoluţionarilor - am impresia că, la un moment dat, a fost prezent chiar în faimosul balcon al Operei - pentru ca ulterior să fie arestat, ca fost colaborator al vechiului regim. Personal, l-am cunoscut în vremea studenţiei, pe la mijlocul anilor '80. Eram colaboratorul din Timişoara al revistelor bucureştene "Viaţa studenţească" şi "Amfiteatru", iar atunci când veneau în Banat redactorii publicaţiilor îl căutau sau îmi solicitau să îi transmit diverse mesaje. Mi s-a părut întotdeauna un om agreabil, relaxat, cu umor. E drept, relaţiile dintre noi nu aveau nicio componentă potenţial conflictuală, de natură profesională sau politică. Eu eram companionul local al prietenilor săi bucureşteni, pe care îl trata cu un soi de simpatie condescendentă. Altminteri, nu i-am cerut niciodată nimic şi nici nu îmi amintesc să îmi fi făcut vreun mare bine sau mare rău.
Am făcut această destul de lungă introducere pentru ca cititorii să înţeleagă exact interesul meu pentru romanul lui Teodor Bulza Fascinaţie (prefaţat de Adrian Păunescu). Nu sunt un nostalgic al vechiului regim (sau, mai degrabă, sunt unul al bătăliilor în alb-negru pe care Raymond Aron, Monica Lovinescu, Adam Michnik, Alexandr Zinoviev, Alexandr Soljeniţîn şi ceilalţi le-au purtat cu ideologia comunistă şi felul în care aceasta s-a transformat în politică de stat în ţările din Europa de Est), nu îi datorez nimic lui Teodor Bulza, dar sunt sincer interesat de opera de ficţiune a unui om pe care l-am cunoscut şi a cărui viaţă a stârnit la un moment dat, în cel mai important moment al istoriei noastre recente, aprinse controverse. Nu scriu cu gândul să îl execut, nici nu imaginez strategii de supralicitare. Sunt, pur şi simplu, curios.
Fascinaţie este romanul unei relaţii de dragoste ratate. O combinaţie de jurnal şi ficţiune (mai degrabă, jurnal topit în ficţiune) în care bărbatul (care îşi asumă la un mod foarte riscant identitatea reală a lui Teodor Bulza) îşi expune aproape indecent durerea şi gelozia maladivă pricinuite de pierderea mai tinerei sale iubite. Din capul locului trebuie spus că romanul conţine pagini extraordinare, dar şi căderi inexplicabile.
Descrierea dragostei obsedante pentru Cezarina, cu toate avatarurile ei, este, fără îndoială, partea cea mai izbutită a cărţii. Precum Ibrăileanu în Adela, Teodor Bulza este atins de tentaţia maladivă (masochistă?) de a despica firul în patru, pentru a identifica în comportamentul iubitei semnele iminente ale rupturii. îţi trebuie un curaj aproape sinucigaş pentru a-ţi face publică propria vulnerabilitate, aşa cum o face autorul acestui roman. Practic, întregul roman gravitează în jurul unui episod petrecut în timpul unei excursii pe care cei doi protagonişti au făcut-o în sudul Italiei, la Taormina. Femeia a renunţat, în ultima clipă, să-şi însoţească iubitul în ascensiunea pe Etna, episod care va duce la ruperea relaţiilor dintre cei doi. Pe tot parcursul romanului autorul se va întoarce obsesiv spre această excursie, va analiza fiecare gest şi cuvânt, va da liber imaginaţiei pentru a-şi alimenta gelozia cu cele mai scandaloase scenarii. Spiritul posesiv al bărbatului, gelozia sa maladivă, tenacitatea în a căuta semnele trădării şi permanentul balans psihic între starea de învins necondiţionat, de loser, pe de o parte, şi un soi de agresivitate agasantă a celui care îşi revendică o proprietate, pe de alta, ajung să o sufoce pe femeie şi să ducă la o previzibilă rupere a relaţiei. Schimburile de mesaje dintre cei doi reflectă psihologia personajelor şi fac foarte credibilă evoluţia/involuţia relaţiei dintre ele. Evocarea poveştii de dragoste (ratată) dintre Tudor/Teodor şi Cezarina este partea cea mai solidă a romanului şi ea dă măsura talentului de prozator al lui Teodor Bulza. Paginile au o reală tensiune existenţială, stilul pune foarte bine în valoare personalitatea protagoniştilor. Pe fondul pasiunii tot mai acaparatoare a bărbatului, nevoia de libertate a femeii devine lesne de înţeles. Ea îi este expusă partenerului într-o lungă scrisoare: "Mai am cîţiva ani de tinereţe amăgitoare, vreau iubire, vreau teatru, restaurante, vacanţe, piscină şi gimnastică, să nu dau socoteală nimănui, nici fiului, nici mamei, nici ţie, e viaţa mea, averea mea, mă gospodăresc după placul meu, fără corvoada şi oboseala cuplului, nimeni să nu mă întrebe unde merg, de unde vin, s-o iau pe dreapta sau pe stânga, să mă mişc după propria-mi dorinţă şi inspiraţie, sătulă de cicălituri şi reproşuri, certuri, până şi de sforăitul tău, care mă deranja şi când citeam, şi când încercam să aţipesc, de ce să nu mă sustrag, dacă totul depinde exclusiv de voinţa mea, în confortul în care mă simt fericită" (p. 65). Toată lipsa de speranţe a unei relaţii consolidate este curpinsă în acest disperat strigăt de libertate.
Dacă s-ar fi redus la descrierea acestei relaţii ratate, romanul lui Teodor Bulza ar fi avut toate şansele să fie unul foarte bun. Din păcate autorul glisează uneori în teme colaterale, fără nicio legătură cu filonul principal. Mai mult, anumite referiri la biografia reală a autorului nu au nicio relevanţă pentru cineva convins că citeşte o carte de ficţiune. Există mai multe pasaje din roman care nu pot fi înţelese în absenţa unui background. Ele se referă la aspecte concrete din biografia autorului, ca şi cum ar fi de la sine înţeles că toată lumea ştie despre ce este vorba. Iată un astfel de fragment al cărui loc ar fi mai degrabă într-o carte de memorii decât într-o scriere de ficţiune: "M-am înstrăinat de Timişoara. Exilat în propriu-mi oraş, aşa mă simţeam imediat după Revoluţie, alungat, ciumat, hulit, deşi prietenii şi cunoscuţii, în majoritate, îmi ştiau traiectoria şi formele de luptă - inclusiv ca redactor-şef al ziarului Drapelul roşu, ajuns în decembrie '89 la un tiraj mediu zilnic de 65 000 de exemplare, record naţional al presei locale - pentru a schimba ceva din lumea obtuză, care avea să se prăbuşească exact ca un castel de nisip prin forţele şi energiile acumulate în înseşi chingile acelui sistem prost conceput, prost aplicat. (...) Am fost pe baricade, dar, ulterior, prin jocuri de culise, din erou am devenit victimă, arestat şi blamat" (p. 82). Fragmentul este cu atât mai bizar cu cât, până la el, nu apăruse nicio referinţă la vreo experienţă timişoreană a personajului-narator. Alte pagini, la fel de puţin fictive sunt cele în care este deplânsă moartea lingvistului Gh. I. Tohăneanu, unul dintre profesorii de mare autoritate ai Universităţii din Timişoara, semnatarul unei rubrici permanente în ziarul condus de Teodor Bulza, autorul volumului O seamă de cuvinte româneşti (al cărui coautor este chiar semnatarul romanului Fascinaţie). Pentru ca autenticitatea să fie deplină, în roman este reprodus şi ferparul pe care fostul student l-a publicat la moartea profesorului în cotidianul Renaşterea Bănăţeană. Pe de altă parte, cu sinceritatea care caracterizează acest roman, Teodor Bulza mărturiseşte deschis şi care a fost contribuţia specifică a celor doi autori ai volumului O seamă de cuvinte româneşti. Aspect important în condiţiile în care, inclusiv pe vremea studenţiei mele, circulau tot felul de legende pe marginea acestui subiect.
Deşi are mai puţin de două sute de pagini, Fascinaţie este o scriere hibrid între roman şi memorialistică. Sincer nu prea înţeleg de ce autorul s-a complicat inutil şi nu a optat ferm între un gen sau altul. Dacă există un defect evident al acestei cărţi, acesta se situează, categoric, la nivelul construcţiei. Romanul este "sabotat" de paginile memorialistice, care nu se potrivesc, nici ca tematică, nici ca stil cu principalul filon epic. Există judecăţi şi confesiuni din viaţa autorului care nu se leagă de nimic şi nici măcar nu pot fi înţelese de către cei care nu sunt cât de cât familiarizaţi cu evenimentele cele mai importante din viaţa lui Teodor Bulza. O separare mai clară a apelor între ficţiune şi non-ficţiune în scrisul lui Teodor Bulza ar fi mai mult decât necesară. Un autor despre al cărui scris nu s-ar putea spune că este lipsit de calităţi.
