Am călcat într-o seară de primăvară, de acum câţiva ani, pe singura bucată de gheaţă care mai stăruia în Timi- şoara şi m-am ales, în cădere, cu un umăr zdrobit.
A urmat spitalul de urgenţă, împachetarea cu tifon şi ghips, astfel încât, în următoarele luni, eram asemenea mascotei vii a Corporaţiei Franceze de Anvelope, Michelin. Şi tot atunci, ochiul vigilent cu realitatea înconjurătoare a-l tânărului asistent de la Secţia de Sculptură a Facultăţii de Arte din Timişoara a ţinut să imortalizeze ipostaza. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu acel instantaneu, dar urmele unor observaţii, ce pot fi considerate bizare, par să fie obiectul de cercetare a-l tânărului sculptor Bogdan Raţă, care-şi conduce discursul pe diverse succesiuni ale evoluţiei acestora, cum ar fi chipul unui om din fruntea căruia ţâşnesc două palme aflate în rugăciune, conturează ipostaze vecine cu suprarealismul, în stare să şocheze. Tot în acea perioadă, am asistat la o licitaţie de artă românească la Paris, unde una dintre lucrările sale, aflată pe coperta revistei Beaux Arts, a fost cotată cu cel mai bun preţ. Nu ştiu cât a contat apariţia sa pe coperta revistei franţuzeşti, dar declicul în carieră, al lui Bogdan Raţă, a fost cert. De curând, am găsit, pe una dintre reţelele de socializare, un afiş prin care ni se aduce la cunoştinţă că la una din galeriile pariziene, „Farideh Cadot”, artistul timişorean îşi va expune în curând lucrările. Sub genericul New Sculptures, din afiş nu se distinge mare lucru. O fotografie privată, afişată de ziarista Veronica Kirchner, ca o ilustrare a surprizei pe care o pregăteşte Bogdan Raţă pentru Paris, s-a strecurat în comentariile ce au urmat anunţul. Dintr-o scrupulozitate, de neînţeles pentru mine, artistul intervine şi şterge fotografia şi nu-mi rămâne decât imaginea tulburată de la primul contact. Aşadar, iată că regăsesc sugestia de acum câţiva ani, a mascotei Michelin, în fapt un fragment de ambiguitate ce ar putea să fie trupul unei femei sub vălul unei pânze. Există mult rafinament în această secvenţă, care traversează o cultură a reprezentării trupului uman, sub lucrarea îndelungată a artistului. Pot fi doar o părere afirmaţiile de aici, dar în imaginea ştearsă de pe net se regăsesc sugestii, ca să nu le spun rădăcini, din creaţia finală a lui Michelangelo, când precizia conturului se estompează, dar nu pot să nu remarc şi ideea pe care ar transmite-o lucrarea, al cărui nume nu i-l ştim, de revoltă împotriva excesivei agresiuni a nudităţii pe canalele media, dar şi încorporarea nudului într-o moarte albă, nedefinită. Protestul direct al artistului contemporan, faţă de agresiunea unei realităţi ce pare să-şi exhibe toate misterele, ia o turnură mai subtilă, spre forme care obligă la o citire simbolică. Cu mult mai fină, decât obişnuita percepţie comună, inteligenţa artistului redimensionează ironic traiectorii pe care arta ar putea să împrospăteze gândirea estetică. E un pariu prea mare? N-avem de unde să ştim, intuim numai un efort substanţial de reformulări.
Un om cu joben pluteşte într-un spaţiu azuriu, pe o pânză a lui Magritte, repetată în mai multe ipostaze în expoziţia permanentă de la Bruxelles. O fiinţă reală nu poate să calce prin văzduh, dar totuşi accepţi imaginea, pentru că nu e greu de realizat în închipuire. Iată că cineva s-a gândit să o facă de-a binelea, nu ştiu dacă pornind de la Magritte, dar oricum, această farsă jucată legilor gravitaţiei se dovedeşte a fi posibilă. La Căminul Artei, expoziţia lui Philippe Ramette, altădată oaspete al Muzeului Naţional de Artă Contemporană, descinde cu o astfel de demonstraţie. Expoziţia de fotografie are un titlu care spune de la sine totul: Cu susul în jos. Primul gând, la intrarea în expoziţie, m-a transferat în lumea copilăriei, când inocenta curiozitate ne ducea în jocuri în care realitatea se răsturna, privind lumea cu capul în jos. Ideea, însă, a expoziţie n-ar fi aceasta, autorul propunând exerciţii de inversare a lumii, iar pentru asta confecţionează instalaţii care să-l ajute. La marginea mării, undeva (dacă memoria nu mă înşală, în Hong Kong), artistul fixează o instalaţie de lemn, în care, pentru o secundă, se aşază într-o poziţie pe care gravitaţia n-ar putea-o suporta îndelung şi, astfel, marea pare aşezată în poziţie verticală, gata să inunde oraşul de la marginea ei, sub privirea neutră a artistului. Nu mă grăbesc în nici un fel să afirm că acest gen de punere în scenă ar putea fi o contrareplică adresată surrealismului, pentru că imaginile n-au nici urmă de ironie şi transferă într-un joc, deloc complicat, un fior poetic imaginilor. Nici omul de la marginea mării, care are ataşat pe cap un aparat de care este prins un balon, ce ar putea să ne transfere visului de a străbate întinderile cu propriul gând, nu strică poeticitatea momentului şi un gând nebunesc, precum este acesta de a te lega de un balon ca să zbori, este un fapt demult împlinit. Apa şi cerul, ar fi, în opera imortalizată în imagini a lui Philippe Ramette, mediumuri care pot fi cucerite uşor. Nu ne punem în nici un fel întrebarea cât risc şi-a asumat artistul, vizitând ca şi cum ar merge pe stradă, adâncimi lichide, în aceeaşi ţinută, de o sobrietate aproape exagerată a unui funcţionar de bancă, la o plimbare de după- amiază. Omul lui Magritte pluteşte, într-adevăr, în văzduh, ajutat de o altă instalaţie, în persoana lui Philippe Ramette, cum aceeaşi persoană răstoarnă buza unei prăpăstii, aşezându-se confortabil pe ea, pentru a vedea lumea altfel de cum o vedem noi, cei lipsiţi de curaj. Nu există în imaginile sale decât un singur risc, acela de a cădea într-un vis suprarealist pe durata unui clic al aparatului de fotografiat, credem noi. Desigur, se naşte firesc întrebarea: la ce bun această exhibare construită împotriva legilor fireşti, ale gravitaţiei, de exemplu, câtă vreme noile tehnologii te pot ajuta, prin photoshopare, să te aşezi în oricare context? Cheia problemei chiar în asta stă, să trăieşti direct, ca fiinţă umană, experienţe inconfortabile într-o lume ce pare ea, însăşi, răsturnată cu susul în jos. E limpede că visul poate fi urmat, iar instrumentele de care se foloseşte omul, pentru a face orice posibil, aşa cum sunt instalaţiile de imponderabilizare ale lui Philippe Ramette, devin inutile şi de nefolosit în afara contextualizării aranjate de aparatul de fotografiat. Excluzând imaginile din acest experiment, toată simplitatea lor nu poate oferi vreo interpretare fără un ghid de utilizare! Un frison de tristeţe se aşază, însă, între vis şi realitate, aşa cum se întâmplă într-o fotografie în care o pereche de îndrăgostiţi folosesc într-un parc instalaţia artistului, pentru fragmentarea singurătăţii. Suntem, cu alte cuvinte, individualităţi care n-ar mai putea comunica în paradigmele utilitariste, făcute să despartă, nu să unească. Banca din parcul celor doi îndrăgostiţi e construită din două alveole, care dezintegrează cuplul, aşezându-i pe protagonişti în realităţ i opuse şi paralele. Un fir de metal, în definitiv o antenă, ar fi unicul semn al unificării; sugestia că perechea s-ar afla în pragul aşteptării unor veşti, de altundeva decât din interiorul lor, să le contamineze singurătăţile, este programată. Ei sunt ca doi soldaţi ai iubirii ce nu mai primesc nici un ordin de sus.