Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Întîmplări derizorii de sfîrşit de Angela Marinescu


***

"O toamnă ca oricare alta", poate a spus cineva înainte

această propoziţie melancolică

şi, dintr-odată, deziluzia nu mai are margini;

cuvintele miros puternic a rinichi protejat cu sila.

"se scapă pe ele", nu-şi mai controlează ritmul

dezintoxicării de mai vechile lor obiceiuri,

aş putea să spun: "urinez pe tine, poezie",

este ca şi cum aş spune "celui ce nu are tată

nu i se albeşte decît părul pubian

şi acela, doar în preajma morţii."

a dispărut elementul castrator; porcul ce plînge şi horcăie,

cu şria spinării tăiată în două de sus pînă jos,

a dispărut în ceaţă.

îmi amintesc că nu mai am tată cu faţa scăldată

într-o lumină rece,

şi, din nou, iese din umbră, cu părul şiroind de apă,

copilul acela lung,

ce urlă

se îndepărtează

cu limba

scoasă.



***

Iubitule, nu mai fii gras.

fac ceva pe centru

noi doi stăm şi acum la marginea oraşului.

în nopţile reci pline de un întuneric compact

nici nu ştiu pe cine să mai am în cap atunci cînd îmi provoc iubirea

sau cînd vomez un buchet îngust de flori grele pătate cu sudoare.

a venit timpul să mă droghez cu orice

numai poezie să nu fie

şi eu nu mai văd altceva



***

Citeam o carte, cu faţa către lumina soarelui,

plină de forţă, ca abdomenul plat

al celui ce poate să se hrănească numai cu aer.

în timp ce citeam, cu faţa s-a întîmplat ceva.

a coborît, treptat, ca şi pînza unei corăbii,

pînă la rădăcina ei. s-a întunecat.

a primit o culoare pămîntie.

mi-a alunecat mîna de pe carte şi nimic nu a mai fost ca pînă atunci.

mi-a căzut mîna între carte şi coşul pieptului

şi nimic nu a rămas din ceea ce a fost.

mi-am făcut cu dunga mîinii o tăietură pe vena de la gît

şi nimic nu am mai simţit.

"mi-am supt degetul", "am făcut pe mine".

apoi

am devenit

mai bună

inumană

o umbră.



***

Ah, măcelarii mei din cap, textualişti sută la sută,



"vreau să beau un vin de măcelari"



prusacii meseriilor ce înfloresc la picioarele domnişoarelor

încălţate cu botine din satin roz, antimetafizicienii tuturor

timpurilor, evrei ce se plimbă cu faţa în pămînt

mîngîi cuţitul cu care se face meserie; "marfă".

o circumcizie ca un curcubeu pe un cer asiatic.

peretele din stînga măcelarului este alb

peretele din dreapta măcelarului este alb

mîinile subţiri ale măcelarului sunt albe ca varul.

măcelarul poartă, spre seară, la centură,

bebeluşi de oţel în loc de breloc.



***

Neconsolate de pierderea unui anumit fel de a fi

fetele-femei se aruncă în braţele deznădejdii, lenei şi plictiselii

şi, în serile ude şi adînci îşi vor păstra hymenul intact în cap

şi vor mesteca un vierme ce creşte din ele şi numai din ele

şi viermele va creşte şi-l vor mesteca pînă vor obosi de tot

vor uita de viermele celălalt îşi vor înfăşura pe gît mîinile

"cu unghiile tăiate direct din carne"

îşi vor strînge cu "creierul neted" gleznele pînă se vor sfărîma

în zeci de oase din care va curge mult lichid feroviar

vor pătrunde cartierele imense de la marginea oraşului

cu sexul bolnav, vor iubi fără obiect

vor fi triste cînd uşile se vor închide în urmă

şi vor ţine în mîini nişte lumînări cu flacăra din ce în ce mai scurtă

deoarece îi lipseşte oxigenul şi

gura li se va deschide pînă la refuz, vor locui într-o singură

cameră în care un orb luxos va alerga mereu în jurul lor

ca un motociclist pe zidul morţii.



***

Don Juan, iubitule, singurul meu iubit,

taie-te peste tot şi lasă-ţi liber şi întreg

doar creierul tăi faimos în formă de penis

ce scoate fum pe nas pe ochi şi pe gură

atunci am să te duc de mînă, ca pe un orb

la femeia ta "letală şi rece".



***

Din bloc ies şobolani cu sexul în ochi

copilul, înalt, după ce îşi epuizează plecăciunile şi laşităţile de savant

tînăr şi bîlbîiala lui feroce, de un farmec pervers,

îşi proiectează mîinile mari şi stîngace pe copacii eliberaţi

de imaginaţie

un preambul, plin de eşecuri şi de rugăciune erotică, al morţii,

se rostogoleşte sub paşii mei ca un arici strîns cu cleştele

ţîşneşte o substanţă pe care nu o văd nu vreau să o văd

o întind cu palmele negre pe ziduri atunci cînd mă rog

din mine ar trebui să iasă, încet şi sigur, credinţa

în ceea ce nu este, ca puiul de lebădă cîntătoare

cu aripa smulsă, pe ţărmul oceanului, dintre scorpioni



***

Ceara experienţei mele saturate de înţelegerea întunericului

s-a înfipt în perete ca un cui de care atîrnă un tablou negru

şi cel care va veni în preajma mea nu va mai vedea decît tabloul

şi cel care va veni în preajma tabloului nu va mai auzi decît urletul

şi apoi voi atinge o carte

ce ne va înstrăina pe toţi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara