Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cinema:
Întîlniri cu Roman Polanski de Lucian Georgescu


L-am întîlnit pe Polanski pentru prima oară într-o dimineaţă călduroasă de mai, la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti. Scund, osos, plin de vitalitate, părea că are mai puţin cu douăzeci de ani, decît (imposibilă de acceptat!) vîrsta reală: 70! Urmărit de un scandal conjugal care făcuse valuri, cîştigător recent al multor premii importante, Polanski poposise în România, în turneul promovării „Pianistului”. O etapă dintr-un drum care-l ducea înapoi spre rădăcini; şi cum orice drum începe şi se sfîrşeşte undeva, am gîndit atunci că – în funcţie de perspectiva din care privim opera polonezului neliniştit, „Pianistul” ar putea fi unul dintre aceste două puncte: începutul sau sfîrşitul. Astăzi aş spune că m-am înşelat. „Pianistul” este fără îndoială un moment de referinţă în cariera lui Polanski, dar ascultîndu-l pe regizor vorbind dspre viitorul lui film, ecranizarea lui David Copperfield, nu mă pot abţine să nu mă gîndesc că – pentru mine – „Cuţitul în apă” rămîne cel mai bun film al lui Polanski... Pe cînd el nici nu se gîndeşte să se întoarcă la realismul psihologic al începuturilor, cu încărcătura slavă a tăcerilor şi gîndurilor nerostite. Chiar dacă refuza parcă să accepte acest adevăr în filmele exilului (cu mici excepţii în tuşele memorialistice din „Pianistul”), Polanski este magistral ca polonez, însă inegal şi imperfect ca cineast universal şi doar corect (ca să nu zic mediu sau altcumva) ca ecranizator de literatură (mă refer în primul rînd la sursele literare britanice sau franceze, mai puţin la romanul lui Szpilmann, susţinut evident de retrăirea amintirilor Holocaustului de către regizor)

Născut în 1933 la Paris, într-o familie de evrei polonezi, forţaţi să se întoarcă în Polonia în 1937. Absolvent al celebrei Şcoli de film de la Lodz (1959), se face remarcat prin scurt metrajele sale de debut. După primul lung metraj, „Cuţitul în apă” (1962) îşi continuă cariera în Marea Britanie, Statele Unite şi Franţa. Filmul care îl consacră este „Chinatown” (1974), o construcţie perfectă, în manieră clasică.

Polanski abordează genuri, specii şi maniere stilistice diferite de la un film la altul: horror („Repulsie” – 1965); parodie („Balul Vampirilor” – 1968); comedie absurdă („Ce?” – 1973); adaptare („Tess” – 1979). Filmele anilor ’90, printre care controversatul „Luni de fiere”, nu i-au adus succesul scontat. Cu peste o duzină de premii mari (Oscar, BAFTA, Globurile de Aur, Cesar, Palme d’Or la Cannes...) „Pianistul” vine să răzbune un cineast ameninţat de uitare.

Opera lui Polanski se poate împărţi în funcţie de trei repere fundamentale: „Cuţitul în apă”, briliantul lung-metraj de debut, „Chinatown” – capodopera de maturitate – şi cîntecul de lebădă, „Pianistul”. „Dintre toate filmele mele pe acesta din urmă îl consider cel mai reuşit. Privind în urmă la întreaga mea operă, am senzaţia că nu am făcut altceva decît să repet pentru acest film.” Cuvinte mari ale unui autor sub şocul succesului imens, de public şi critică. Poate mult mai emoţionant, „Pianistul” este însă departe de perfecţiunea formală a lui „Chinatown”. Şi cu atît mai departe – la propriu şi la figurat! – de spontaneitatea „Cuţitului în apă”.

În afară de talent, Polanski a avut mai întotdeauna parte de noroc în viaţa profesională. Filmul de debut i-a adus o nominalizare la Oscar, într-o perioadă în care dezgheţul de după războiul rece de abia se făcea simţit. Tot atunci i s-au deschis porţile cinematografiilor occidentale, cea britanică pentru început, pentru că numai la zece ani de la absolvirea facultăţii de la Lodz, să realizeze un film care obţine un Oscar; pentru scenariu, e adevărat! Norocosului Polanski, „Chinatown” îi scosese în cale unul dintre cei mai buni scenarişti ai momentului (Robert Towne – naşul „Naşului”, „Bonnie & Clyde” etc.) care scrisese subiectul avîndu-l în minte pentru rolul lui Gittes, pe cel care îi fusese coleg de camera în studenţie: Jack Nicholson. Într-un interviu acordat lui John Brady mai tîrziu, în anii ’80, Towne şi-a amintit cît de greu i-a fost să lucreze cu încăpăţînatul, dificilul Polanski. „Pe platoul de filmare toată lumea, echipa, actori, femei, bărbaţi, trebuiau să fie căzuţi în admiraţia lui. Polanski era micul rege.” Probabil că nici scenaristul (cîndva colaborator al lui Roger Corman, regizor faimos al genului horror) nu era un îngeraş, dar parcă sîntem înclinaţi să acceptăm această caracterizare. Pentru că Polanski este – precum filmele sale – etern zbuciumat, permanent în căutarea unui loc unde să se aşeze. Printre cei mai „eclectici” autori de film, dar încă verde şi energic, Polanski pare la început de mileniu trei întruparea lui Ahasverus, jidovul rătăcitor ce nu-şi poate găsi liniştea.

Poate că tocmai acest lucru l-a determinat să se întoarcă spre începuturile vieţii sale, la copilăria în ghetto-ul din care avusese norocul să scape, fără să fie deportat, spre deosebire de tatăl său – închis la Mathausen – şi mama – moartă la Auschwitz. Ecranizarea cărţii lui Szpilmann, „Pianistul” este povestea înfricoşător de adevărată, supravieţurii, în condiţii extreme, a unui pianist evreu în Varşovia celui de-al doilea război mondial. Tragismul adus de tuşele documentaristice, rezultate în urma unui travaliu enorm de preproducţie (şeful decorator a fost Alan Starski, laureat cu Oscar pentru „Lista lui Schindler”, filmul lui Spielberg) şi subliniat de culorile desaturate, reconstituie crud, dar atît de fidel atmosfera sumbră a Holocaustului. Dacă s-ar fi limitat la observaţiile clinice, simplu desenate, aşa cum apar în cartea de referinţă scrisă de muzicianul W. Szpillmann, reducînd sobru lungimea filmului, Polanski ar fi reuşit probabil un film apropiat de perfecţiune... Aşa însă, alunecînd de multe ori în clişee patetice, păcătuind prin dorinţa de a spune totul, pînă la ultimul cuvînt, ca pe o poezie patriotică, „Pianistul” nu rămîne decît o necesară lecţie de istorie, un proiect monumental neterminat, totuşi frumos chiar prin această imperfecţiune. Acuzat de a fi refuzat realizarea „Listei lui Schindler”, Polanski îşi plăteşte cu „Pianistul” o datorie: faţă de trecut şi faţă de poporul său. Greu de crezut însă că acest film îi va aduce în sfîrşit liniştea. David Copperfield nu va fi probabil decît o reîncarnare a polonezului rătăcitor, hotărît să pornească din nou la drum, fără să îşi mai amintească de unde a plecat şi fără să ghicească în ce port va ancora.

Pe 30 ianuarie 2004, răspunzînd invitaţiei Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti şi cu sprijinul Ambasadei Poloniei în România, Polanski a revenit în cetatea lui Bucur pentru a-i fi decernat titlul de Doctor Honoris Causa al UNATC. Un moment important, de consemnat de filmologia locală. Polanski este al doilea polonez care primeşte acest titlu din partea şcolii de film româneşti, după Zanussi. Renunţase, evident forţat de protocol, la ţinuta sport. De parcă l-ar fi legat de picioare cravata costumului, Polanski a urcat de această dată scările fără vitalitatea care mă surprinsese cu mai puţin de un an în urmă. A ţinut un discurs politicos şi scurt, fără energia de altă dată, într-o sală arhiplină, dar evident marcată de seisme sociale şi nu numai. Poate emoţie, poate absenţa totală. Greu de spus. Decernarea titlului – fără îndoială un moment important – părea că-l secătuise. Iată de ce a îndurat cu stoicism la conferinţa de presă întrebări imbecile de genul „Pentru David Copperfield vă veţi inspira din soarta orfanilor din România?” Cred că ar fi vrut să se afle în acel moment în cu totul altă parte.

Ca şi mine de altfel.

Norocul lui – din nou noroc! – e că el poate.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara