Pe marele balerin şi
coregraf român Gheorghe
Iancu îl poţi vedea rar.
L-am întâlnit, acum, când
a revenit în ţară pentru
a corepeta producţia sa
de „Lacul lebedelor“,
spectacol pe care el l-a montat
la Opera Naţională Bucureşti
acum 8 ani. De data aceasta,
a propus noi nume în distribuţie,
invitând două artiste din Italia
în reprezentaţiile primelor
spectacole. L-am revăzut între
două repetiţii şi i-am solicitat
un interviu pe care l-a acceptat
cu bunăvoinţă.
Dragă Gheorghe, ţi-am urmărit cu
interes cariera ta atât la Bucureşti,
în puţinii ani în care ai dansat pe
scena Operei, cât şi pe marile scene
pe care ai evoluat ca o stea a
baletului nostru, dar şi a celui
internaţional. Doresc să-ncepem
discuţia cu o întrebare firească.
Când erai copil, ai simţit vreodată
dorinţa de a face balet? Cum şi când
s-a creat acest miracol?
Eu locuiam în Mihai Bravu, pe
strada Mieilor, unde am copilărit şi
unde mă jucam, aveam un dud în
care mă urcam, veneau şi alţi copii
şi jucam fotbal cu o conservă. Aveam
9 ani, când mama m-a luat de mână
şi m-a dus la Şcoala de balet din
strada Lemnea. Am intrat în acea
vilă în stil neogotic, erau mulţi copii,
am aşteptat până m-au chemat în
sala mare unde se afla o comisie
aşezată la o masă roşie. Era un vis,
nu realizam de ce sunt eu acolo. A
venit o profesoară, m-a aşezat pe jos,
mi-a desfăcut picioarele ca o broască,
m-a pus să merg pe muzică, eu eram
total nepregătit. M-au examinat, i-am
văzut că nu erau convinşi. M-au pus
ca să mă ridic ca o minge în sus. La
un moment dat, dintr-un colţ al
salonului a venit un domn, s-a apropiat
de comisie şi le-a spus tuturor: „Îl
iau eu pe răspunderea mea”. Destinul
meu a fost marcat de acest profesor,
domnul Constantin Marinescu. Eu,
în acel moment, nu simţeam că aş
putea ajunge vreodată un artist
dansator şi am întrebat-o pe mama
de ce m-a dus acolo. Mi-a răspuns
simplu, că avea o cumnată, plasatoare
la Operă, care a dus-o la un spectacol
de balet al lui Gabriel Popescu. Ea
şi-a dorit nespus ca fiul ei să ajungă
dansator ca acest artist mare. Profesorul
Marinescu împărţise clasa de 17 băieţi
în trei grupe, Cristian Crăciun era în
linia întâi. Eu rămăsesem cu un alt
băiat în grupa celor mai slabi, până
când, într-o zi, m-a trecut printr-un
examen la bară între ceilalţi, în mine
atunci s-a născut competiţia. După
6 luni, mi-au dat menţiune pe toată
şcoala, cărţi, caiete şi creioane.
La 14 ani, profesorul Marinescu
m-a trimis la concurs la Varna ca
să-nvăţ, să trăiesc o experienţă.
Magdalena Popa conducea grupul de
români şi făcea parte şi din juriu,
alături de personalităţi ale dansului:
Grigorovici, Alicia Alonso şi Dolin.
Acolo îl aveam înainte pe Fernando
Bujones care a cerut să treacă de la
juniori la seniori. Am avut mari emoţii,
făceam pas-de-deux din Giselle,
actul II şi variaţia. După prima etapă,
mi-am pregătit valiza, fiind convins
că n-am trecut, dar Magdalena Popa
m-a anunţat că merg în etapa a II-a.
M-am pregătit cu maestrul Vintilă,
Pasărea albastră şi pentru că la
Bucureşti eram elevul lui Miriam
Răducanu, am interpretat şi un dans
modern pe muzică de Modern Jazz
Quartet. În etapa a III-a am dansat
Corsarul şi Giselle, actul II. Am obţinut
medalia de argint. După doi ani,
am fost trimis din nou la Varna şi am
obţinut medalia de bronz.
Opera m-a invitat să fac pe scenă
pas-de-deux din Giselle, actul I, cu
Roxana Sârbu, în spectacol. După
terminarea liceului, m-am angajat
la Operă pe postul unei persoane
bolnave, întrucât nu erau locuri.
Oleg Danovski, când aveam 18
ani, m-a distribuit în ceardaşul din
Copellia pe care l-am dansat în
spectacol, după care mi-a spus că eu
nu sunt pentru ansamblu, a doua
zi m-am descoperit la avizier distribuit
în repetiţii de Lacul lebedelor, ca
partener al Ilenei Iliescu.
Am făcut Lacul cu Ileana Iliescu,
care-mi spunea că semăn cu partenerul
ei plecat, Marinel Ştefănescu, pe care
eu l-am considerat un model al meu.
Tu ai făcut atunci un spectacol de
neuitat, erai o flacără, o mare speranţă.
E adevărat, aveam şi o responsabilitate
imensă de a dansa cu o artistă emerită,
care m-a ajutat atunci mult ca parteneră
şi colegă. Am dansat apoi în două spectacole
ale lui V. Marcu: Frumoasa din pădurea
adormită şi Floarea de piatră unde
interpretam pe Danilo alături de Magdalena
Popa, sau Leni Dacian şi Ileana Iliescu
în Stăpâna muntelui.
Într-o zi, a venit cineva de la
Aria să ne spună că Marinel Ştefănescu
caută balerini pentru ansamblu în
compania sa cu Liliana Cosi din Italia.
Deşi eram prim balerin, m-a tentat
să plec pentru trei luni cu gândul că
voi vedea monumentele artistice
ale Italiei, Columna lui Traian, la Roma.
Marinel Ştefănescu m-a preţuit ca
dansator şi mi-a dat să interpretez
roluri importante în compania sa:
Tybalt din Romeo şi Julieta pe muzica
lui Ceaikovski şi altele. Am stat acolo
6 luni, dar mi-am rupt genunchiul,
m-am operat şi m-am reîntors acasă
ca să mă refac cu ajutorul doamnei
Miriam Răducanu. Când mi-am revenit,
am debutat la Bucureşti în Giselle cu
Alexa Mezincescu. M-am reîntors la
Marinel care pregătea Don Quijote cu
compania. Eu l-am dansat pe Espado,
având-o ca parteneră pe Ileana Iliescu.
Am făcut un turneu mare în toată
Italia. Ne aflam la Milano şi în sală,
fără să ştiu, era prezentă marea balerină
Carla Fracci cu soţul ei Menegatti.
Aceştia mi-au trimis o scrisoare la
cabină prin care îmi spuneau că vor
să mă cunoască. Din păcate, scrisoarea
a fost înmânată, din greşeală, unui alt
balerin, Ierco Iureşan. Mi-am rupt
genunchiul cu cartilajul spart şi mam
întors acasă. Miriam Răducanu
m-a ajutat enorm, m-a dus la mai
mulţi medici, dar, în cele din urmă,
tot ea m-a recuperat după 6 luni.
Şi în final, cum ai plecat definitiv din
ţară?
L-am chemat pe Marinel ca să-i
spun că mă reîntorc, dar el era supărat
pe mine că am plecat. Viza îmi expira.
Am sunat-o pe Loretta Alexandrescu,
care lucra cu Marinel, să-mi trimită
o viză de lucru ca profesor. Deşi
am obţinut acest contract, îmi venise
ordin de plecare în armată şi nu-mi
mai dădeau viză de la Operă. M-a
ajutat, în acel moment, enorm doamna
Adela Mărculescu, pe care o cunoaşteam
de la un spectacol cu Nocturne.
Am plecat la Milano, am cunoscut-o
pe Carla Fracci (avea 43 de ani pe
atunci), care era căsătorită cu Menegatti,
asistentul lui Visconti. Ea dansa cu
cele mai mari staruri ale momentului,
cu Rudolf Nureyev, cu Erik Bruhn.
M-a invitat s-o văd la Roma în Giselle
cu Rudy. M-am reîntors la Reggio
Emilia, unde mi se oferise un contract
cu Atter Balletto, o companie de acolo,
dar am primit telefon de la Carla
Fracci să vin să dansez cu ea „Les
sylphides”. Prima apariţie a fost într-un
spectacol în care dansam cu trei
parteneri – un cancan, alături de ea.
După două săptămâni m-a chemat
să fac Les sylphides cu ea. Lucram
spectacolul seara, pentru că filma
atunci în Verdi. Spectacolul s-a ţinut
la Vila Albani, lângă Roma. După
aceasta, am făcut un turneu în America
de Sud – dansam La Pery cu ea, apoi
Otello la Verona, îl interpretam pe
Iago. A urmat Giselle cu Carla, într-o
insulă din Mediterana şi, în fine,
m-a dus la Scala să dansez cu ea
Giselle. Din acel moment, Rudy
n-a mai pus mâna pe ea, nici ea
n-a mai vrut, erau doi artişti care
se iubeau şi se urau în acelaşi
timp. A mai dansat cu el, de-abia,
după 15 ani. L-am cunoscut atunci
pe Nureyev.
Marea ta şansă a fost Fracci.
Este adevărat, am făcut timp de
6 ani tot repertoriul cu ea. A debutat
în Lacul lebedelor cu mine, avea
50 de ani, l-am dansat la Verona. Era
superbă pe scenă. Fusese pregătită
de Gabriel Popescu. Eu devenisem
partenerul ei, alergam peste tot,
dormeam în taxi. M-a dus la John
Neumeier, la Hamburg, unde se
organiza o celebră gală Nijinski, cu
stele ale dansului. Înainte de această
gală, am dansat în Giselle în coregrafia
Galinei Ulanova şi a lui Anton Dolin.
După Giselle, Anton Dolin s-a aşezat
în genunchi şi mi-a sărutat mâna.
Eu am înlemnit de emoţie. Realizezi
ce situaţie a fost?
În Gala Nijinski am dansat La
Sylphide cu tot baletul danez în spate,
alături de Fracci. Neumeier a lucrat
Lacul lebedelor pentru mine. Am
plecat cu Carla Fracci în Argentina
cu Giselle, unde mi-am rupt tendonul
lui Ahile şi-am stat în cârjă un an de
zile.
Am dansat 20 de ani la Scala
din Milano, o performanţă. Am dansat
la Arenele din Verona, într-o Aidă
fabuloasă, unde am chemat-o pe
Ileana Iliescu să-mi fie parteneră.
Era un spectacol unic ca montare.
La Buenos Aires am avut accidentul
după un Giselle cu Fracci. Franco
Zeffirelli m-a invitat la vila sa de la
Positano să mă refac.
Reîntors acum pentru un timp acasă,
ca să pregăteşti „Lacul lebedelor“,
ce părere ai tu despre baletul
nostru, în acest moment?
Eu, o asemenea companie ca cea
de acum din România, n-am văzut
de 20 de ani, sunt superbi şi băieţii,
dar şi fetele. Am rămas cu gura căscată
cât sunt de disciplinaţi, serioşi, educaţi,
frumoşi pe scenă, ansamblul este
foarte omogen, dar şi soliştii: Cristina
Dijmaru, Ovidiu Matei Iancu, Robert
Enache, bineînţeles Corina Dumitrescu,
o mare artistă.
Dar, de fapt, toţi, nu vreau să
nedreptăţesc pe nimeni. E o plăcere
să lucrezi cu ei. Asistenta mea Roxana
Popescu m-a avertizat de acest
fapt incredibil. Ştefan Bănică m-a
ajutat mult, dar şi colegii Petruţa
Almosnino, Laura Blică Toader, Cristian
Crăciun, Corina Dumitrescu şi Florin
Mateescu au lucrat mult la elaborarea
spectacolului.
Doresc acestei companii succese
depline pe viitor, spectacole bune în
coregrafii deosebite cu artişti importanţi
din lume, dar mai ales un repertoriu
cu titluri clasice şi moderne care să
atragă publicul. Vreau să cred că
baletul nostru poate fi competitiv pe
plan internaţional şi că demonstrează,
încă o dată, valorile şcolii româneşti
de dans şi ale unei tradiţii existente
în această ţară pe plan coregrafic.