Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Muzică:
Întâia „Săptămână a Jazz-ului românesc” peste fruntarii de Virgil Mihaiu


Începutul anului 2004 a consemnat întâia prezenţă masivă a jazz-ului românesc peste fruntariile ţării. Şi nu într-un loc oarecare, ci în empireul central-european al acestei muzici, anume clubul de reputaţie mondială Porgy&Bess din Viena. Sub conducerea lui Christoph Huber, aici stagiunea concertistică e permanentă. O inteligentă politică managerială aduce pe scena unui fost cinematograf special recondiţionat atât muzicieni legendari, cât şi pe cei care contribuie actualmente la configurarea esteticii genului. Decizia fără precedent a lui Huber de a gira o Săptămână a Jazz-ului Românesc, sub titulatura Step Across the Border: Romania, nu era deloc lipsită de riscuri (îndeosebi financiare). Însă actul său de curaj a fost recompensat de un indubitabil succes. Pe linie organizatorică, patronul P&B şi-a ales susţinători eficienţi: Emilian Tantana, afirmat ca adjunct al regretatului Nicolae Ionescu, directorul festivalurilor sibiene din sumbra „iepocă ceauşistă”; Harald Albrecht şi Emanuel Wenger, din anturajul revistei austriece JazzLive, cu o deschidere specială spre fenomenul jazzistic din Est; Nicolas Simion – probabil cel mai bine cotat jazzman român din diaspora şi, totodată, un abil consilier artistic. În fiecare dintre cele şapte seri, Christoph Huber a mulţumit public Ministerului Culturii de la Bucureşti şi ambasadorului României la Viena, domnului Traian Chebeleu, pentru contribuţia lor la reuşita complicatei acţiuni de export-import cultural.

Certamente, nu e simplu de realizat o selecţie din jazzul românesc, pe măsura unui public răsfăţat non-stop cu delicii de pe tot globul. De altfel, în serile premergătoare acestui adevărat festival românesc, pe scena P&B evoluase orchestra numărul unu a momentului, Vienna Art Orchestra, condusă de Mathias Rüegg, cu un program intitulat All that Strauss – adică, un fel de variantă-jazz a tradiţionalelor concerte de Anul Nou ale Filarmonicii vieneze. Dificila misiune de a-i familiariza pe vienezi cu ambianţa jazzistică românească i-a revenit lui Harry Tavitian. Versatului pianist constănţean nu i-au trebuit decât câteva minute spre a-i captiva pe auditori. Imersiunile sale spre zonele ancestralităţii muzicale furnizează combustibilul necesar unor noi sinteze melodico-armonico-ritmice, filtrate prin spiritul blues-ului şi al avangardelor secolului 20, dar subsumate personalităţii viguroase a artistului. Aflând că, în urmă cu doar o lună, Tavitian îşi reluase experimentele jazz-poetry împreună cu subsemnatul (din iniţiativa lui Sorin Antohi, la Central European University din Budapesta), organizatorii ne-au propus să dezvoltăm proiectul la P&B. Ni s-a alăturat violonistul londonez Alexander Bălănescu, apreciat pentru disponibilităţile sale în domeniul interferenţelor dintre arte (a colaborat, în acest sens, cu Peter Greenaway şi Michael Nyman). Textele mele, rostite în germană, română, engleză şi portugheză, şi-au aflat astfel incitante complemente muzicale (inclusiv un Omagiu lui Brâncuşi, pe o temă de Erik Satie). Judecând după aplauze şi după bis-urile solicitate de numerosul public, s-ar zice că seara inaugurală – consemnată în program ca recital Tavitian/Mihaiu/Bălănescu – a fost de bun augur.

Alex Bălănescu avea să revină, în gala a doua, cu un cutezător recital de vioară solo, urmat de solidul grup al bucureşteanului Garbis Dedeian. Competenţa post-coltraneană a acestui reedsman înnăscut marchează întregul său repertoriu, alcătuit pentru P&B doar din compoziţii proprii. Demers susţinut cu aplomb de talentaţii săi parteneri – Capriel Dedeian/ghitară, Petru Popa/pian, Artur Balogh/contrabas, Dinu Simon/baterie. Pe o linie mai puţin comunicativă s-a înscris colaborarea dintre vocalista de origine română Claudia Cervenca şi austriecii Andreas Mayerhofer/pian şi Gerald Selig/sax, clarinet. Un trio cameral, deliberat plasat sub tutela unor mari modele, precum Paul Bley, Jimmy Giuffre, Jeanne Lee sau Mal Waldron.

În schimb, Ion Baciu (navetist între Iaşi şi Stockholm) se manifestă el însuşi drept o autentică individualitate pianistică. Timp de un sfert de secol – din care jumătate petrecut în Suedia – Baciu a ştiut să prelucreze acumulările şi sedimentările muzicale într’o sinteză personală, intens poetică. El generează şi modelează climate emoţionale ce acoperă un spaţiu cultural vast, oscilând între melosul românesc şi lirismul scandinav. Pianistul şi-a găsit în Ioan Billy Bontaş un percuţionist inteligent şi empatic, iar în Dietmar Osterburg un basist de înaltă precizie. La rândul său, Mircea Tiberian îşi continuă investigaţiile în domeniile spontaneităţii asociative, în compania germanilor Maurice DuMartin/baterie, Jan Roder/contrabas şi a saxofonistului american Ben Abarbanel-Wolf. Aici prevalează interacţiunea liberă dintre interpreţi, asupra căreia gândirea componistică a lui Tiberian îşi exercită totuşi, subliminal, acţiunea ordonatoare. Un spectacol plin de inedit, cu o provocatoare dinamică interioară. Păcat că – spre deosebire de recitalul recent de la ArCuB – la Viena a absentat vocalista Maria Răducanu, ale cărei cântări pe româneşte ar fi „dat bine” în context. La fel m-aş putea plânge însă şi de lipsa fabuloaselor tapiserii percusive create de Corneliu Stroe pe fundalul poemelor mele, pe când amândoi făceam parte alături de Tavitian din grupul de jazz-poetry Jazzographics...

Dacă Mircea Tiberian ştie să-şi atragă companionii spre România, Nicolas Simion reuşeşte să le inducă alor săi pasiunea pentru muzica noastră, indiferent de meridianele pe unde îi împrăştie soarta. Astfel, programul cvintetului intitulat Transylvanian Grooves constituie una dintre cele mai remarcabile ipostazieri jazzistice ale ethosului românesc din anii noştri. Desigur, Simion străluceşte în prim-plan ca rafinat virtuoz al saxofoanelor tenor, sopran şi al clarinetului-bas, dar şi structura pieselor poartă amprenta concepţiilor sale muzicale pluraliste. Iar în alegerea muzicienilor, liderul manifestă un gust la fel de sigur: fulminantele talente ale pianistului franco-german Florian Weber, trompetistului polonez Piotr Wojtasik, contrabasistului macedonean Martin Gjakonovski şi bateristului argentinian (stabilit în California) Phil Maturano se conjugă într-o celebrare de melodii, ritmuri şi stări de spirit, prin care spaţiul nostru cultural se înfăţişează Europei cu ceea ce are mai luminos.

O întregă gală a fost consacrată jam session-ului româno-austriac, coordonat de pianistul Andreas Mayerhofer. Bună ocazie de a descoperi noi compatibilităţi între cele două spaţii de expresie artistică. L-am admirat apoi, din nou, pe Marius Vernescu – învingătorul din anul 2002 al exigentei competiţii pianistice de la Montreux. La 30 de ani, Vernescu începe să-şi decanteze impulsurile juvenile şi să-şi subordoneze tehnica briantă unei concepţii muzicale mature. Totul spre încântarea spectatorilor (în cazul de faţă, a celor care l-au aplaudat la Porgy&Bess). Generaţia ce a purtat greul muzicii noastre de jazz în ultimele decenii de totalitarism a fost şi ea reprezentată – la cel mai înalt nivel – prin recitalul Cvartetului Marius Popp. Reîntâlnirea, pe scena P&B, dintre Popp/pian, Cătălin Răsvan/bas (ambii rezidenţi în Bucureşti) şi doi dintre marii „fii rătăcitori” ai jazz-ului românesc – saxofonistul Peter Wertheimer (emigrat de la Satu Mare la Tel Aviv) şi bateristul Eugen Gondi (auto-transferat de la Timişoara la Amsterdam) – a declanşat nu doar efluvii muzicale de bună calitate, ci şi emoţionante rememorări. De-a lungul audiţiei mi s-au derulat mental nenumărate ocazii când am avut privilegiul să-i admir pe aceşti muzicieni şi să le mulţumesc (adeseori, tot numai mental) pentru senzaţia de libertate (egală, pe atunci, cu fericirea) dăruită celor ce ştiau să-i asculte. Poate că, dincolo de substanţa muzicii în sine, asemenea conexiuni între artă şi umanitate fac din jazz un ingredient esenţial al supravieţuirii noastre. Epilogul acestei săptămâni de neuitat a purtat semnătura ansamblului Virtuozii Banatului. O seară cu mult public, cel puţin la fel de generos şi de entuziast ca şi la galele de jazz (ceea ce ar trebui să ne facă mai atenţi la valorile culturale din propria ţară, prea adesea bagatelizate sau ignorate de către noi înşine).

La fel ca şi în Istoria comprimată a jazz-ului din România, pe care am conceput-o pentru programul de sală al acestei sărbători, închei cu mulţumiri aduse capitalei Austriei. O metropolă culturală demnă de motto-ul înscris pe frontispiciul bastionului Jugendstil situat în inima ei: Der Zeit ihre Kunst. Der Kunst ihre Freiheit (Timpului – arta sa. Artei – libertatea sa).

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara