Spuneam în încheierea articolului precedent că Frunzetti nu a fost decât rareori împăcat cu sine. L-am cunoscut foarte bine în diversele sale ipostaze de-a lungul timpului, dintr-un contact îndelungat de zi cu zi, surprinzându-i nu numai o dată prăbuşirile interioare, evoluând în paralel cu entuziasmele de-o clipă, uneori însă durabile, nu fără să-i adâncească neliniştea căci îl obsedau prin contrast. îi puneau faţă în faţă ce-ar fi vrut de fapt să fie el, oferindu-i exemple în persoana altora, mai bine înzestraţi, dotaţi cu un talent care, în anumite cazuri, îl fascina. Atunci, în loc să-l roadă invidia, îl copleşea admiraţia, extazul în faţa valorii, cum s-a întâmplat când s-a confruntat cu farmecul, total ieşit din comun, pe care îl degaja de o manieră irezistibilă tânărul Andrei Pleşu, al cărui promotor necondiţionat a devenit. Cu ce preţ însă? Cu cel al adâncirii unui sentiment de inferioritate care i-a sporit neliniştea, incertitudinile, lăuntrica agitaţie continuă.

Complexul de inferioritate şi impulsul hiperbolic de a-l depăşi, soldat de prea numeroase ori cu un eşec, stau la baza atitudinilor şi acţiunilor blamabile ale lui Frunzetti. L-a apăsat toată viaţa faptul că era mic de statură, de unde, cu exemplul lui Napoleon în minte, nevoia de a adopta o atitudine autoritară, de a-şi impune deciziile. Numai că de la o vreme, destul de îndelungată - exceptând ranchiunele care îl traversau (şi nu erau puţine!) nu mai lua nimic în serios. Arta devenea un pretext de amuzament, un prilej de circ şi de farse ieftine, un obiect al derizoriului, spre satisfacţia mediocrilor şi submediocrilor care dispuneau de masmedia, având îndeosebi acces la televiziune. Frunzetti nu devenea grav decât atunci când se răzbuna, când ,plătea poliţe", când îşi satisfăcea setea de a umili, având din nefericire destule ocazii să dea frâu liber resentimentelor.

Nu ştiu să existe însemnări memorialistice, cât de cât substanţiale, privitoare la Ion Frunzetti. De aceea nu se cunoaşte public nimic despre rolul pe care l-a jucat în activitatea şi scrisul său fantezia: era un mare imaginativ, pentru care realitatea îi oferea un câmp nelimitat de distorsiune şi răstălmăciri, un vast teritoriu de a lua lucrurile altfel decât le impunea firescul lor şi de a jongla cu ele, nu lipsit uneori de haz, dar un haz adesea destructiv, încărcat de maliţiozitate; toate acestea mergând mână în mână cu capacitatea de a fi lucid şi rezonabil şi de a da dovadă de un spirit ascuţit de observaţie. Astfel de contradicţii se confruntau lăuntric, sporind coeficientul de nelinişte care nu-l părăsea niciodată.

Ca să se înţeleagă cât de departe putea să meargă Frunzetti punându-şi la contribuţie imaginaţia, trebuie să relatez o întâmplare deplin concludentă, care n-a avut cum intra în conştiinţa publică. îndreptându-şi existenţa spre perioada de trecere a picturii româneşti de la epoca feudală, de influenţă bizantină, la cea care i-a urmat, culminând cu începuturile secolului al XIX-lea în care a intervenit viziunea occidentală promovată de Gheorghe Tăttărescu, Frunzetti a redactat un text ce prin calităţile sale expozitive, de o mare sugestivitate şi de un înalt nivel literar, ne-a cucerit pe toţi cei ce făceam parte din sectorul de artă românească contemporană, ca să nu mai vorbesc de directorul Institutului de istoria artei, G. Oprescu. Fiind însă în discuţie un material cu profunde implicaţii în pictura românească feudală, dânsul a socotit de cuviinţă să-l supună şefului secţiei de artă feudală, profesorul de recunoscută mare autoritate profesională Mihai Berza. Acesta, dimpreună cu membrii secţiei l-au citit şi discutat, ajungând la concluzia că sunt în prezenţa unui text foarte bine scris dar fără nici o legătură cu realitatea, ci doar produsul unei fecunde fantezii. Drept care Frunzetti şi-a retras articolul, nemaiauzindu-se vreodată de el. E foarte probabil să-l fi distrus, deoarece nu figurează în nici un volum cu scrierile sale.

Aşadar, sclav al imaginaţiei sale zburdalnice şi şugubeţe, simţea nevoia să inoveze, afirmându-şi totodată calitatea de a fi original, de a contribui creativ la instaurarea unor teze noi, menite să le înlăture pe cele vechi. Atunci Constantin Daniel Rosenthal devenea Constantin David Rosenthal, mexicanul David Alfaro Siqueiros, întâlnit în Cuba, se dovedea negreşit evreu de îndată ce-l chema David; astfel de afirmaţii fiind aşternute uneori în scris, alteori răspândite oral în urechile cui era nevoit să-l asculte, mai ales după ce revenea cu impresii proaspete din călătorie. Institutul de istoria artei, respectiv sectorul de artă românească contemporană, dar nu exclusiv, constituia în această privinţă un spaţiu de audienţă privilegiat, servit cu promptitudine şi cu o însufleţire constantă.

O latură importantă a personalităţii lui Ion Frunzetti a fost aceea de critic, cunoscută prin scrisul său şi manifestările orale publice. Nu ele intră aici în aria mea de preocupare, ci aspectul cu totul necunoscut cum şi-a exercitat critica, în calitatea sa de şef de sector, în anii de început ai Institutului de istoria artei. îi revenea obligaţia să refere în scris asupra textelor unor colegi aflaţi în subordine. Or, observaţiile sale erau atât de ironic muşcătoare şi de anulante, încât la un moment dat, în timp ce Frunzetti şi le citea în cadrul unei şedinţe de lucru a sectorului, profesorul Oprescu l-a întrerupt şi i-a replicat: ,Ascultă Frunzetti, cu modul dumitale de a critica îl faci praf şi pe Shakespeare!"

Desigur, într-o perioadă mai târzie, când funcţiona la Catedra de istoria artei a Institutului ,Nicolae Grigorescu", Frunzetti le-a dovedit studenţilor săi că ştia să se comporte şi altfel, arătându-se prevenitor, încurajator şi atent, capabil să stimuleze talentul, acolo unde acesta se făcea simţit. Dar alternanţa între ipostaze atât de contradictorii nu se datora unor capricii ale firii, deşi uneori interveneau şi ele, ci acelei agitaţii interioare, dominată de stări depresive, de insatisfacţii, de apăsarea unor clipe de derută, realitate pe care am evidenţiat-o cu consecvenţă.

Trec acum la evocarea unor întâmplări care au avut loc spre sfârşitul lui 1982 şi care acoperă, în desfăşurare, aproape ultimii trei ani din viaţa lui Ion Frunzetti, ani de o relevanţă cu totul neaşteptată. Se împlineau o sută de ani de la moartea lui Ioan Andreescu, drept care au început pregătirile pentru comemorarea zilei în cauză. în virtutea acestor pregătiri am avut şi eu un cuvânt de spus, ceea ce m-a implicat într-o activitate foarte susţinută. Totul a început prin organizarea în cadrul Muzeului Naţional de Artă, la propunerea mea, a expoziţiei Ioan Andreescu - Anii de creaţie în ţară, care s-a deschis la 21 decembrie 1982, bucurându-se de succes şi întinzându-se apoi pe o perioadă de trei luni, timp în care a dat prilej la o seamă de dezbateri.

Cum era şi firesc, evenimentul a intrat imediat în atenţia Televiziunii Române, respectiv a Ruxandrei Garofeanu, ,responsabila" pentru emisiunile privitoare la arta plastică. Contactat de Ruxandra şi pus la curent cu proiectul de a i se consacra lui Andreescu o emisiune omagială, cât mai bogat ilustrată, luând în considerare şi câteva opere importante aflătoare în Muzeul de artă din Constanţa, i-am atras atenţia să evite propagarea a două falsuri, de oarecum mari dimensiuni, expuse în acel muzeu: Câmp (inventar nr. 310) şi Drum seara (inventar nr. 311), provenind din donaţia dr. Gh. Vintilă.

Întru prezentarea şi comentarea analitică a operei lui Andreescu, autoarea emisiunii a apelat - deosebit de propria-i contribuţie - la Ion Frunzetti, încunoştiinţându-l totodată asupra recomandării pe care i-o făcusem. Din nefericire, Frunzetti a găsit prilejul să se amuze şi nu a ezitat să facă din întreaga emisiune un pretext de batjocură: ,Dacă Bogdan pretinde că tablourile în chestiune sunt nişte falsuri, înseamnă că în realitate pictura românească dispune de doi Andreeşti". Cu alte cuvinte, din pură distracţie, el a acordat pe calea undelor - la o oră de maximă audienţă! - un gir de autenticitate unor lucrări care de fapt nu-i aparţineau pictorului nostru, adevăr pe care îl denunţau în modul cel mai flagrant chiar pânzele în cauză.

M-am trezit confruntat cu o lipsă de probitate intelectuală, întrucât nu puteam presupune că Frunzetti n-a fost capabil să-şi dea seama că într-un tablou cum este, de pildă, Drum seara, care se vrea pictat la Barbizon, apar case caracteristic ţărăneşti de la noi, cum întâlnim de altfel într-o seamă de pânze executate de Grigorescu. în cazul lui Frunzetti abaterile de la probitatea intelectuală se înscriu însă într-un registru aparte, deoarece depăşesc limita raţionalului şi sfidează cea mai elementară prudenţă. Este motivul pentru care am găsit de cuviinţă să semnalez fenomenul şi să insist asupra lui, el fiind de natură să explice multe din extravaganţele lui Frunzetti în domeniul scrisului despre artă, extravaganţe care nu-i sar în ochi cititorului neprevenit şi îl induc în eroare.

Aş putea da numeroase exemple (unele destul de crase!) dar mă voi mărgini la unul singur, foarte relevant: în volumul al doilea al amplei mele monografii despre Andreescu, apărut în 1982 şi consacrat posterităţii sale critice, am denunţat, în cuprinsul notei 56 de la pag. 260-261, gravele inadvertenţe comise de traducătorul din limba germană în limba franceză, M. Tazerout, a celebrei scrieri Der Untergang des Abendlandes (Declinul Occidentului) de Oswald Spengler. Inadvertenţele au fost preluate de Ion Frunzetti, care se folosise de versiunea franceză ignorând originalul german, a cărui limbă nu-i era familiară. Luând cunoştinţă de textul notei mele, în loc s-o citeze, cum ar fi fost corect şi normal, Frunzetti şi-a însuşit ceea ce am afirmat dar şi-a atribuit sie-şi descoperirea erorii lui Tazerout. Mai mult decât atât: a publicat într-o formă revizuită vechiul său articol în care figura greşeala amintită, falsificându-i articolului conţinutul original şi erijându-se, o dată mai mult, drept cunoscător al limbii germane.

Ceea ce am relatat mai sus se află - cu excepţia scrierilor mai vechi în forma lor originală din trecut - în volumul al doilea, pag. 47, nota 3 (subsol), din cartea lui Frunzetti pegas între meduză şi perseu (titlul cu ortografia respectivă e reprodus întocmai, aşa cum e tipărit atât pe coperta exterioară cât şi pe cea interioară - n.m. G.R.B.), apărută la editura Meridiane, la foarte scurt timp de la trecerea în nefiinţă a autorului, survenită la 11 septembrie 1985. Intervalul 1982-1985 trebuie reţinut, pentru că în limitele lui se desfăşoară întreaga noastră relaţie, aparent armonioasă şi cu reciproce mărturii de preţuire, din ultimii ani de viaţă ai celui dispărut. Or, tocmai în aceşti ani se produce raptul intelectual pe care l-am descris şi care, manifestându-se postum, a scăpat de sub incidenţa unor prompte reacţii critice.

Au trecut de atunci două decenii. La capătul lor, imperativul principal al faptelor prezentate în continuare se situează nu atât sub semnul relaţiei personale, cum ar putea să creeze impresia, cât al consemnării fenomenului pomenit, fenomen care justifică motivaţia în virtutea căreia Frunzetti a constituit în ochii mei cu adevărat un ,caz". El nu anulează - în conştiinţa mea şi sper şi a cititorului - meritele reale prin care s-a ilustrat, în viaţa culturală românească, în foarte multe situaţii concrete, cel pe care aici l-am prezentat în lumina, aproape exclusiv, a faptelor reprobabile - astăzi mai deloc ştiute decât oricând - de natură să expliciteze comportamentul unui personaj eminamente nevrotic şi totuşi în multe direcţii contributiv cu mare folos.

Cum am mai subliniat, nu ordinul personal este prevalent în raportul meu direct sau indirect cu Frunzetti, ci cel fenomenal, caracterizat printr-o ambiguitate care se sustrage bănuielii dacă nu este impusă atenţiei prin dezvăluirea echivocului. La atâtea amănunte fie-mi deci îngăduit să mai adaug unul, cu deosebire semnificativ: Frunzetti a fost foarte încântat de capitolul pe care i l-am dedicat în masivul volum privind posteritatea critică a lui Andreescu. Mi-a mărturisit satisfacţia sa prin repetate comunicări la telefon şi mi-a încredinţat şi dovezi scrise. Ultima sa plachetă de versuri, Ţărmurile clipei, poartă următoarea dedicaţie:
Confratelui Radu Bogdan, celui care s-a aplecat cu interes asupra ,criticului-poet", Ion Frunzetti, cu preţuirea întreagă pe care şi-a câştigat-o din parte-mi,

25 ianuarie 1984.


Sunt cuvinte scrise cu cca numai un an şi jumătate înainte ca Frunzetti să ne fi părăsit pentru totdeauna. Exact în perioada în care proceda la redactarea celor cuprinse în volumul pegas între meduză şi perseu. Las în seama cititorului să tragă concluziile...