Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Însemnări din balconul botanic de Constanţa Buzea


Vorbind despre trecutul nu cine ştie ce îndepărtat al zonei, aş putea să spun că locuiesc într-un mare parc prin mijlocul căruia uruie bizar din minut în minut tramvaie. Cohorte de maşini în viteză, ziua şi noaptea, într-o neistovită trecere oferă pisicii mele somnolente, dar şi pechinezului ager de la mansardă momente de stres şi agitaţie, visătorie şi nervi ca în faţa unei numărători şcolarii adunând şi scăzând mulţimi multicolore. Noaptea, tiruri şi camioane de mare tonaj rătăcesc prin zonă, fisurând din temelii liniştea teoretic obligatorie până la revărsatul zorilor.

În orice moment aş ieşi pe balcon, spectacolul străzii îmi dă sentimentul participării pasive la viaţa tumultuoasă a celorlalţi. Ritmul în care se trăieşte îl accept cu îngrijorare şi neputinţă, observându-i de la înălţime ofensiva, petrecerea. Unde se grăbesc, spre ce se îndreaptă periculos, şi câţi se vor şi întoarce dintre adolescenţii bogaţi şi besmetici în costume luxoase, călărind motociclete asurzitoare, îmbătaţi de viteză? Provocându-şi destinul, plătind uneori cu viaţa " un preţ exorbitant pentru o plăcere care nu dovedeşte aproape nimic.

Vecinii mei se plâng de nevroze. Prea puţini dispun de fonduri pentru termopane şi aer condiţionat. Storuri spălăcite, uşi şi ferestre închise mai tot timpul în calea smogului. O brumă de răcoare intră noaptea în adâncul lucrurilor a căror suprafaţă primeşte peste zi praful citadin amestecat cu arşiţa caniculei şi zgomotul complex.

Anul trecut, în Domenii, ca aproape peste tot pe arterele Bucureştiului, asfaltările în campanii intense, degajând duhoare de bitum încins, au ras încă de prin mai frunzişul arborilor abia înfloriţi. Salcâmi şi tei şi splendide sosii de vanilia s-au scorojit scuturându-se masiv. Toamna i-a surprins în dramatică goliciune, lăsând prin răriş să se vadă peticele din asfalt. în primăvara asta, spectacolul s-a reluat pe porţiunile rămase, dar cu aceeaşi degajare de căldură toxică pe sub coroanele al căror verde fraged a cedat rapid. Să sperăm că la anul elanul ajustărilor şi tirul pichamărelor se vor muta de la noi pe pustii. Cu devastări în culoare, cu pauze deşertice din loc în loc, peisajul intră în vară. O aşteptăm cu emoţie şi îngrijorare privind din balcoane cu atât mai ventilate cu cât sunt mai aproape de cer, cu atât mai pline de flori cu cât locatarii au vârste mai înaintate şi sunt sănătoşi măcar cât să care în braţe ghivecele de la soare la umbră.

Eu sunt un caz fericit - îmi tot spun în momentele mele de cumpănă. Am ajuns de timpuriu la această constatare bizară care mi s-a impus nu fără brutalitate, dincolo de aparenţele rulării banalelor mele dezastre biografice. Eu sunt un caz fericit mi-am spus convinsă, despărţindu-mă de lucruri, de faze întregi din viaţă şi de oamenii lor. Trag linie şi văd ce rămâne. Şi mereu rămâne ceva bun dintr-un rău, un răgaz odihnitor dintr-o absenţă, o linişte de regăsire de sine după retragerea din peisaj a bruiajelor şi posesorilor lor care te anexaseră ca pe un public numai al lor. A ieşi din sala de spectacol e util când spectacolul e de prost gust. A o lua de la capăt e, iarăşi, şi aceasta, o iluzie, doar un fel de a spune, un obicei păgubos, o amprentă, o urmă veche în care dacă mai calci odată, înseamnă că te întorci de unde-ai plecat, din nou fără şansă.

Eu sunt un caz fericit. Cu câteva seminţe în palmă şi în buzunar, gândesc în fiecare primăvară, ca pământul însuşi, că nu aş avea a mă plânge de singurătate ori de suflet neocrotit. Pe balconul meu am o lume de plante împletindu-se în sute şi sute de fire, fiecare cu personalitate, cu o nesecată putere şi bucurie de a ajunge la soare. Grădina mea suspendată nu mi-o ridic din plante cumpărate din piaţă ci din răsaduri crescute de mine, pe care le iubesc de mici şi care mă iubesc, la rândul lor, cu dovezi la vedere. Copii proprii în leagănul lor, fără nostalgia altor grădini şi grădinari, îmi recunosc doar mie respiraţia, undele, aura, blândeţea, fericirea şi disponibilitatea de a le include în materia transparentă a sufletului meu, în poezia care mă caută prin ele.

Grădina mea cu turturele îmblânzite şi vrăbii obraznice care planează sublim, căutând grămăjoarele de grâu şi firimiturile. Se îngraşă vizibil, se împerechează, se rotunjesc împrejurul oului lor. Le urmăresc rupându-mi fire din gazonul ieşit de capul lui printre flori, scutindu-mă suav de operaţiunea plivitului. îşi au cuiburile pe-aiurea, pe-aproape, prin firide şi streşini. Acum şi le capitonează cu iarbă de la mine. Sunt de un haz nebun cu minusculele lor pliscuri transportând rămurele şi fulgi. Oul lor viu le împlineşte forma sub guşile bombate. Cu ciripitul lor asurzitor mă ridică dis-de-dimineaţă din somnul meu scurt de noctambulă fără leac, şi le accept serviciul, destul de bine plătit, privilegiul de a vedea, graţie lor, soarele răsărind. în vreme ce soarele, camuflat un timp de blocul cam urâţel de peste drum, îl aureolează mirific, eu şi pisica rămânem în nemişcare după perdele, fiecare nutrind alte vise, alte interese, urmărind păsările prudente. Nu încetez să mă uimesc de perseverenţa fiarei, care se activează în vânător, însă în contratimp, necapturându-le dintr-un salt, cum ar vrea, riscând însă să ricoşeze, într-o frumoasă zi, peste parapet, în plin gol. Păsările ignoră tentativele pisicii, ele ridicându-se în aer doar atât cât să revină în secunda următoare exact pe acelaşi loc, doar ciripitul lor amplificându-se brusc şi comentând întâmplarea, ca să afle tot păsăretul cartierului de existenţa felinei la pândă.

Iarna, în zarea din spre nord, care şi ea îmi e accesibilă din balcon, văd cum năluceşte, feeric de la distanţă, cu turnurile ei de castel aburos peste lacuri, fosta Casă a Scânteii. Vara, însă, ea dispare din unghiul vederii, acoperită de perdeaua fabuloasă a unor plopi canadieni ce fac podoaba unei stradele cu blocuri fără altitudine şi parcă fără locuitori. Nu mă interesează amănuntele, mi-e de ajuns că se întâmplă. Dinspre Herăstrău uneori, alteori dinspre Ştefan cel Mare, zona Dinamo, petreceri cu jocuri de artificii, rumoare de mulţimi isterizându-se pe scoruri derizorii. Viteaza mea pisică se refugiază sub canapea, la arcuri, şi nu reapare decât mult după ce urgia armelor s-a potolit.

Dincoace de liziera de plopi, clădirea unei şcoli, astăzi Liceul "Nicolae Iorga", unde fiul meu a fost elev în clasele mici. Mi-am aşezat masa de lucru cu faţa către fereastră şi văd, fără să mă ridic de pe scaun, acoperişul de tablă galvanizată al clădirii înghiţită, în rest, de un brâu de brazi încărcaţi cu conuri în legănare şi de reţelele de copaci cu picioarele-n ieburi şi tufe nuanţând împreună şi rulând, în funcţie de anotimp, toate posibilităţile cromatice ale unui spaţiu verde bine îngrijit. în spate e curtea de recreaţie şi, cu siguranţă, un teren de sport. Multă vreme n-am înţeles provenienţa zecilor de baloane poposite pe acoperiş, aliniate ca şi cu rigla de-a lungul unui fir bine întins pe care distanţa îl face invizibil. Un binoclu mi-a adus mai aproape povestea asta cu mingi, risipindu-le misterul. Gloria unor şuturi foarte înalte trebuia plătită şi s-a plătit cu exilarea pentru totdeauna pe acoperişul fierbinte a celor câtorva zeci de baloane de diferite culori şi consistenţe, despre care eronat ne dădusem cu părerea că ar fi lampioane, ornamente bizare, în nici un caz mingi de fotbal provenind de pe terenul de sport din curtea liceului.

Aş întrerupe aici acest text despre balconul botanic, lăsând pentru o altă dată reluarea lui, cu mai mult curaj, cu altă dispoziţie poate, cu alte amănunte şi alte relatări din suma niciodată fixată definitiv şi nici exprimată pe măsură, a cazului fericit care sunt.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara