Treburi româneşti. Cineva îmi vorbeşte
cu entuziasm despre o carte pe care,
întâmplarea face, eu fiind cel care a
scris-o, n-am cum să n-o cunosc. Sunt
nevoit să-mi dau seama: nu numai că n-a
citit-o; nu are nici idee despre ea. M-am
simţit indiscret.
Citesc deja terminata viitoare carte de
convorbiri ale lui Paul Cornea cu Daniel
Cristea-Enache. O găsesc importantă sub
cel puţin un aspect şi aştept să văd cum va
fi primită de tinerii intelectuali. Autobiografia
lui Ion Ianoşi, cu totul onorabilă şi mărturisind
o experienţă asemănătoare a relaţiei cu
sistemul comunist, a fost primită sărbătoreşte,
însă era una care, până la capăt, „salva”
marxismul. Paul Cornea face o excelentă
deconstrucţie din interior şi nu lasă loc
de iluzii. Nu un om sau altul a stricat
comunismul, sistemul era din capul locului
nociv. N-o mai spun unii ca noi, „anticomunişti
după comunism”, o spune un om care şi-a
pus tot sufletul în comunism.
Din fair play, nu sunt partizanul distincţiei
regăţeni / transilvăneni. Totuşi, cum e posibil
ca Braşovul, Sibiul, Alba Iulia şi satele de
pe acolo să fie curate lună, iar în cartierul
nostru la două zile după ce trece Salubritatea
gunoaiele sunt la locul lor?
Aflu că la Timişoara a dispărut oroarea
de sticlă dintre operă şi muzeu. Aici, în
scuarul de la Pache, unde se ridică blocul,
stă scris „Vă cerem scuze pentru disconfort”.
De parcă oroarea ar fi disconfort!
Ce nu pot să verific este dacă funcţionarii
transilvăneni de la ghişee sunt la fel de
grosolani ca omologii lor bucureşteni.
Şi, à propos. Mă amuză cu ce mândrie
îl urmărim pe prinţul Charles prin satele
ardeleneşti. De fapt, ce face el acolo este
să reînfiinţeze A treia Europă pentru care
noi, timişorenii, am fost cumplit de beşteliţi.
Ştefan Aug. Doinaş: „Eu sunt – şi nimica
mai mult!” Îmi însuşesc acest vers, cu un
adaos care-i stârpeşte echivocul: sunt
aşa cum sunt. Sau altfel: sunt şi nu prea
sunt.
Cu ani în urmă, i-am spus unui cardiolog:
se zice că aş fi făcut cândva un preinfarct.
Mi-a răspuns: „Aşa ceva nu există. Ori a
fost infarct, ori n-a fost nimic”. Acum, o
mare somitate confirmă: „E un cuvânt fără
acoperire. Se foloseşte ca să nu creadă omul
care îţi vine că n-ai fost în stare să-i găseşti
ceva”.
Mă duc la Ligia, aflu o veste tristă:
doctorul Ciofu, un mare învingător al
fricii de moarte, a fost înmomântat ieri.
Rămân cu ultima imagine, de acum câteva
luni: o seară însufleţită de el. De atunci
încoace, a suferit îngrozitor.
Am o fire în doi timpi. Când nu se
întâmplă nimic, nu-mi doresc mai mult.
Mi-e destul. Ai zice că sunt cel care n-ar
fi vrut să se nască. Nu-i deloc aşa. Sunt pur
şi simplu omul care ar fi vrut să nu i se
întâmple nimic. Când mi se întâmplă
ceva neprevăzut, chiar şi bun să fie, e
rău. Când li se întâmplă celor din imediata
apropiere şi nu ştiu bine ce anume, înnebunesc.
Fericit, nepăsător, detaşat de lume, îngrijorat,
neliniştit, depresiv. Cu o vorbă a lui T pentru
partea a doua: prăpăstios. Sau, din Călinescu
(despre Caragiale): nevricos, stenahoricos.
Participăm la o cină. O încercare abundentă,
aproape reuşită, de asasinat. Va trebui să
ne marcăm şi mai strict teritoriul: Spătarului,
Latină, Megaimage, cu rare expediţii la
Gemeni – şi retur. Nimeni nu pătrunde, noi
nu mai ieşim. Mă iluzionez…
Dintr-o inadvertenţă, îmi apare a doua
oară un text, la interval de câteva luni. Îi
povestesc unui prieten şi-i spun: „Da’ să
ştii că banii îi iau încă o dată! Am să presupun
că, la cererea generală a cititorilor, s-a
dat un bis”.
Sunt supărat pe mine şi mă gândesc
să-ncep să cred în viaţa viitoare. În asta de
acum nu cred că mă mai schimb.
Sunt supărat şi pe criticii care continuă
să scrie nu-l credeţi pe cuvânt, nu e el aşa.
Ba-s chiar aşa. Sunt un cioranian inversat
şi deviat. Cioran a practicat poetica exagerării
bine controlate, eu pe a sincerităţii oarecum
stilizate. Că am şi calităţi? Voi fi având, dar
sunt, dacă sunt, astea de se văd aici – şi
mai multe nu.
Sătul de incapacitatea persuasivă,
îmi notez, cum îţi faci nod la batistă, ca
prim comandament de care până la urmă
tot am să mă ţin: nu uita să n-o mai
întinzi cu scrisul; o fi fost destul!
Ce faci când îţi sunt aproape oameni
cu care nu eşti, nu prea eşti, sau nu prea
mai eşti de acord?
După ce că sunt cum sunt, mai e şi ăsta
dinăuntru tot aşa de aiurit! Azi-noapte,
aveam de citit, în nicio calitate, un lung
discurs în faţa şefilor de stat – şi eu citesc
împleticit – şi unele cuvinte îmi veneau din
fundul sălii alunecând pe foi de carton,
ca ţintele de la tir, nu apucam să le descifrez.
Iar François Mitterrand, învinuit de războiul
dintre nord şi sud, ţâşnea spre podium
strigând ce război!, care război! şi explicând
că-s meciuri de rugby nu război, iar careva
din sală striga de când s-au apucat de rugby
francezii din nord!?
Citesc în cartea, alaltăieri primită, a
unui autor pe care-l preţuiesc, şi încă mult:
„Doar puritatea poate salva fanatismul”.
Nu cred deloc. Puritatea îl agravează. Teroriştii
care se sinucid făcând să explodeze bombe
şi omorând la întâmplare n-au cum să nu
fie puri.
De câteva zile nu mai am, ce nu mai
am?, că rost n-am avut nicicând, îndemn
nici atât. Nu mai am ce nu mai am şi totuşi
„funcţionez” în continuare, ca o maşinărie
căreia i s-a stricat butonul de oprire şi se
tot învârte, până cine ştie când. Aseară am
fost la o expoziţie, diseară ne întâlnim cu
persoane, lucruri de care m-aş lipsi, dar
până la capătul de pe urmă n-am să învăţ
a spune nu. Ce mă amuză, dacă mă amuză,
este că diseară ar trebui să fiu în două locuri,
aşa că forţamente dintr-unul am să lipsesc,
fără să fi spus nu. Trec prin ceva ce, cu
Mihai, numeam criză, dura zile şi săptămâni,
stăteam unul lângă altul ca două curci
plouate şi deodată, pe amândoi, ne apuca
cheful de viaţă – criza era „crizuloacă”,
cheful numai „chefulete” –, ceea ce în plan
istoric se justifica mult mai puţin decât
acum, numai că eram tineri şi „Niciodată
n-am fost mai fericit ca în obsedantul
deceniu”, vorba lui Sorin.