Treburi româneşti. Cineva îmi vorbeşte cu entuziasm despre o carte pe care, întâmplarea face, eu fiind cel care a scris-o, n-am cum să n-o cunosc. Sunt nevoit să-mi dau seama: nu numai că n-a citit-o; nu are nici idee despre ea. M-am simţit indiscret.

Citesc deja terminata viitoare carte de convorbiri ale lui Paul Cornea cu Daniel Cristea-Enache. O găsesc importantă sub cel puţin un aspect şi aştept să văd cum va fi primită de tinerii intelectuali. Autobiografia lui Ion Ianoşi, cu totul onorabilă şi mărturisind o experienţă asemănătoare a relaţiei cu sistemul comunist, a fost primită sărbătoreşte, însă era una care, până la capăt, „salva” marxismul. Paul Cornea face o excelentă deconstrucţie din interior şi nu lasă loc de iluzii. Nu un om sau altul a stricat comunismul, sistemul era din capul locului nociv. N-o mai spun unii ca noi, „anticomunişti după comunism”, o spune un om care şi-a pus tot sufletul în comunism.

Din fair play, nu sunt partizanul distincţiei regăţeni / transilvăneni. Totuşi, cum e posibil ca Braşovul, Sibiul, Alba Iulia şi satele de pe acolo să fie curate lună, iar în cartierul nostru la două zile după ce trece Salubritatea gunoaiele sunt la locul lor?
Aflu că la Timişoara a dispărut oroarea de sticlă dintre operă şi muzeu. Aici, în scuarul de la Pache, unde se ridică blocul, stă scris „Vă cerem scuze pentru disconfort”. De parcă oroarea ar fi disconfort!
Ce nu pot să verific este dacă funcţionarii transilvăneni de la ghişee sunt la fel de grosolani ca omologii lor bucureşteni.
Şi, à propos. Mă amuză cu ce mândrie îl urmărim pe prinţul Charles prin satele ardeleneşti. De fapt, ce face el acolo este să reînfiinţeze A treia Europă pentru care noi, timişorenii, am fost cumplit de beşteliţi.

Ştefan Aug. Doinaş: „Eu sunt – şi nimica mai mult!” Îmi însuşesc acest vers, cu un adaos care-i stârpeşte echivocul: sunt aşa cum sunt. Sau altfel: sunt şi nu prea sunt.

Cu ani în urmă, i-am spus unui cardiolog: se zice că aş fi făcut cândva un preinfarct. Mi-a răspuns: „Aşa ceva nu există. Ori a fost infarct, ori n-a fost nimic”. Acum, o mare somitate confirmă: „E un cuvânt fără acoperire. Se foloseşte ca să nu creadă omul care îţi vine că n-ai fost în stare să-i găseşti ceva”.

Mă duc la Ligia, aflu o veste tristă: doctorul Ciofu, un mare învingător al fricii de moarte, a fost înmomântat ieri. Rămân cu ultima imagine, de acum câteva luni: o seară însufleţită de el. De atunci încoace, a suferit îngrozitor.

Am o fire în doi timpi. Când nu se întâmplă nimic, nu-mi doresc mai mult. Mi-e destul. Ai zice că sunt cel care n-ar fi vrut să se nască. Nu-i deloc aşa. Sunt pur şi simplu omul care ar fi vrut să nu i se întâmple nimic. Când mi se întâmplă ceva neprevăzut, chiar şi bun să fie, e rău. Când li se întâmplă celor din imediata apropiere şi nu ştiu bine ce anume, înnebunesc. Fericit, nepăsător, detaşat de lume, îngrijorat, neliniştit, depresiv. Cu o vorbă a lui T pentru partea a doua: prăpăstios. Sau, din Călinescu (despre Caragiale): nevricos, stenahoricos.

Participăm la o cină. O încercare abundentă, aproape reuşită, de asasinat. Va trebui să ne marcăm şi mai strict teritoriul: Spătarului, Latină, Megaimage, cu rare expediţii la Gemeni – şi retur. Nimeni nu pătrunde, noi nu mai ieşim. Mă iluzionez…

Dintr-o inadvertenţă, îmi apare a doua oară un text, la interval de câteva luni. Îi povestesc unui prieten şi-i spun: „Da’ să ştii că banii îi iau încă o dată! Am să presupun că, la cererea generală a cititorilor, s-a dat un bis”.

Sunt supărat pe mine şi mă gândesc să-ncep să cred în viaţa viitoare. În asta de acum nu cred că mă mai schimb.
Sunt supărat şi pe criticii care continuă să scrie nu-l credeţi pe cuvânt, nu e el aşa. Ba-s chiar aşa. Sunt un cioranian inversat şi deviat. Cioran a practicat poetica exagerării bine controlate, eu pe a sincerităţii oarecum stilizate. Că am şi calităţi? Voi fi având, dar sunt, dacă sunt, astea de se văd aici – şi mai multe nu.
Sătul de incapacitatea persuasivă, îmi notez, cum îţi faci nod la batistă, ca prim comandament de care până la urmă tot am să mă ţin: nu uita să n-o mai întinzi cu scrisul; o fi fost destul!

Ce faci când îţi sunt aproape oameni cu care nu eşti, nu prea eşti, sau nu prea mai eşti de acord?

După ce că sunt cum sunt, mai e şi ăsta dinăuntru tot aşa de aiurit! Azi-noapte, aveam de citit, în nicio calitate, un lung discurs în faţa şefilor de stat – şi eu citesc împleticit – şi unele cuvinte îmi veneau din fundul sălii alunecând pe foi de carton, ca ţintele de la tir, nu apucam să le descifrez. Iar François Mitterrand, învinuit de războiul dintre nord şi sud, ţâşnea spre podium strigând ce război!, care război! şi explicând că-s meciuri de rugby nu război, iar careva din sală striga de când s-au apucat de rugby francezii din nord!?

Citesc în cartea, alaltăieri primită, a unui autor pe care-l preţuiesc, şi încă mult: „Doar puritatea poate salva fanatismul”. Nu cred deloc. Puritatea îl agravează. Teroriştii care se sinucid făcând să explodeze bombe şi omorând la întâmplare n-au cum să nu fie puri.

De câteva zile nu mai am, ce nu mai am?, că rost n-am avut nicicând, îndemn nici atât. Nu mai am ce nu mai am şi totuşi „funcţionez” în continuare, ca o maşinărie căreia i s-a stricat butonul de oprire şi se tot învârte, până cine ştie când. Aseară am fost la o expoziţie, diseară ne întâlnim cu persoane, lucruri de care m-aş lipsi, dar până la capătul de pe urmă n-am să învăţ a spune nu. Ce mă amuză, dacă mă amuză, este că diseară ar trebui să fiu în două locuri, aşa că forţamente dintr-unul am să lipsesc, fără să fi spus nu. Trec prin ceva ce, cu Mihai, numeam criză, dura zile şi săptămâni, stăteam unul lângă altul ca două curci plouate şi deodată, pe amândoi, ne apuca cheful de viaţă – criza era „crizuloacă”, cheful numai „chefulete” –, ceea ce în plan istoric se justifica mult mai puţin decât acum, numai că eram tineri şi „Niciodată n-am fost mai fericit ca în obsedantul deceniu”, vorba lui Sorin.