Aţi se da de înţeles – presupunând a fi acesta cazul – că ce faci nu merită făcut este un stimulent sau este un factor paralizant? Se va vedea după cum vei reacţiona. Însă nu vei afla dacă te comporţi ca unul care ştie el mai bine sau ca un veleitar. Nu încetez de a spune că a nu şti ce face este condiţia liminară a oricărui diletant. Ce are el de făcut nu este să afle adevărul despre sine, ci să încerce ca, adevărul rămânându- i necunoscut, să se apropie cât poate de virtualitatea maximă a categoriei căreia îi aparţine de drept.

Oricum, până una-alta, îmi propun să profit de „adânca” mea depresie ca să mă apuc de vreo treabă pe aici, prin cameră, că prea s-a umplut de praf.

Ieri seară ne-a vizitat un meşter priceput care a lucrat în casă, în 2000, când ne-am instalat. S-a angajat la un atelier de pe Corbeni şi a vrut să ne mai vadă. Am vorbit una, alta. La urmă, despre o treaptă de metal care, acţionată electric, ne-ar urca, survolând-o oarecum, frumoasa noastră scară de stejar. Nu pentru azi sau mâine. Pentru când va fi. Totuşi, frumos ne-ar mai sta…

Încercuiesc din vreme, în calendar, zilele când am de făcut câte ceva ieşit din rutină. Să nu uit. Vine la Bucureşti un prieten din Allemania, un altul ne pofteşte la o expoziţie, am de mers la medic, se lansează o carte cu participarea mea extraordinară, cum era scris mai demult pe generic, la cinema, despre vedetele scăpătate care urmau să traverseze, iluminate de gloria lor trecută, filmul respectiv. Se cam acumulează. Trăiesc o viaţă inertă plină de activităţi. E între noapte şi zi, stau în capul patului (V.Pogor: „Căci sunt leneş de natură şi mă legăn cu plăcere / Într-o dulce somnolenţă…”), mă gândesc (în franţuzeşte, rêvasser) la o insulă pustie, la o cabană neştiută într-un munte nefrecventat.

Întâlnesc o doamnă neverosimil de frumoasă. Îmi spune vorbe amabile. Visiblement, ne cunoaştem. Îmi văd de drum cu inima încălzită, cu capul nedumerit.

A doua zi, îmi vine brusc în minte şi îmi dau seama: n-a fost vina mea. Au trecut ani buni de când n-o mai văzusem, iar ea, neafectată de vreme, nu s-a schimbat deloc. Cum era s-o recunosc?

Ceasul meu de mână, de la Bordeaux, m-a părăsit. L-am reactualizat pe unul cumpărat pe vremuri, când ne-a căzut din ceruri, mai exact de la CEC, un automobil şi repede, fără să-l fi văzut la faţă, l-am fructificat. E cu resort, pe care uit să-l întorc. Mă trezesc în toiul nopţii, îl consult degeaba şi îmi spun: cât o fi?

(Cu celălalt ceas e o întreagă halima. E unul ieftin, cu baterii. Funcţionează doi, mult trei ani. După aceea, alte baterii. Până cândva, cam după 2005. Treceau anii şi nu se mai oprea. Să ştii că s-a stricat, de nu se mai strică, mi-am zis. Pe urmă, a început într-adevăr să întârzie, cu jumătăţile de oră. L-am abandonat într-un sertar. Ieri, fiindcă aveam de mers la Gemeni, s-o aduc acasă pe T, cu achiziţiile, mi-am spus să-l iau cu mine, că e acolo un ceasornicar. Trecuse măcar un an de când nu-l mai purtam şi, aşa, cu mare întârziere, încă funcţiona. Ceasornicarul mi-a spus: astea-s ceasuri bune cât sunt bune. După aceea, le arunci. Nu-i nimic, mi-am zis, deşi pe celălalt nu-l pot suferi. Barem, dacă insistă să funcţioneze, măcar şi aşa, cu întârzieri, înseamnă că s-a rezolvat la mine în casă o problemă – perpetuum mobile – cu care şi-au bătut atâţia capul, degeaba, sute de ani.)

Ştefan Aug. Doinaş:
O, de-ar veni suprema cutezanţă
cu gura de argint, Impalidata!
Vreau sărutarea ei nepământeană:
un fulger, întuneric iar, şi – gata…

E patru fără douăzeci şi e clar: gata cu somnul! Vorba lui Maxone, am terminat de dormit.

După zile prea calde pentru anotimp, vremea s-a răcit. Nu reuşesc să mă dau jos din pat. Am mai pus o pătură peste pătură, de afară vine deja lumină şi nu reuşesc. Aseară am stat de vorbă cu cineva care suferă. Nu te mai frământa, mi-a spus T. Ce vrei, sunt mama răniţilor, am răspuns, dar nu-mi venea să râd. Mai ales că mă frământ degeaba; de ajutat nu ştiu să ajut.

Până la urmă m-am sculat, am ieşit pe scară, mi-am semnalat prezenţa. T era deja în bucătărie. Juma’ de oră, mi-a spus. Juma’ de oră, bine. Şi m-am întors în pat.

E luna mai şi toţi au de lansat câte ceva. Şi, cum zice Montherlant, toţi mă iubeşte, toţi mă vrea. Nu mai vine odată iulie şi vacanţa, că barem atunci e cald şi bine (aşa să avem noi bine!), şi cam pleacă din capitală oamenii de mă vor.

T m-a rugat să citesc o carte, să-i spun ce cred. E de o tristeţe care îţi taie respiraţia. E proastă, ne-a spus Ţepe. E proastă, e bună, nu ştiu ce cred, dar e atât de tristă cât nu poţi să suporţi.

Cei de la Vodafone s-au alarmat şi ne trimit mesaje: plătim abonamentele şi nu vorbim deloc.

„–Să ştii că nu mai avem bani, mă anunţă T. –Da’ unde s-au dus? –Nu ştiu, da’ am vrut să iau şi nu mai sunt.” Îi caut eu, în altă parte, şi dau peste ei. „Vezi, îi spun, aşa îmi plac mie banii: găsiţi, nu munciţi.”