Aţi se da de înţeles – presupunând
a fi acesta cazul – că ce faci nu
merită făcut este un stimulent
sau este un factor paralizant?
Se va vedea după cum vei reacţiona.
Însă nu vei afla dacă te comporţi ca
unul care ştie el mai bine sau ca un
veleitar. Nu încetez de a spune că
a nu şti ce face este condiţia liminară
a oricărui diletant. Ce are el de făcut
nu este să afle adevărul despre sine,
ci să încerce ca, adevărul rămânându-
i necunoscut, să se apropie cât
poate de virtualitatea maximă a
categoriei căreia îi aparţine de drept.
Oricum, până una-alta, îmi propun
să profit de „adânca” mea depresie
ca să mă apuc de vreo treabă pe aici,
prin cameră, că prea s-a umplut de
praf.
Ieri seară ne-a vizitat un meşter
priceput care a lucrat în casă, în
2000, când ne-am instalat. S-a
angajat la un atelier de pe Corbeni
şi a vrut să ne mai vadă. Am vorbit
una, alta. La urmă, despre o treaptă
de metal care, acţionată electric,
ne-ar urca, survolând-o oarecum,
frumoasa noastră scară de stejar.
Nu pentru azi sau mâine. Pentru
când va fi. Totuşi, frumos ne-ar mai
sta…
Încercuiesc din vreme, în calendar,
zilele când am de făcut câte ceva
ieşit din rutină. Să nu uit. Vine la
Bucureşti un prieten din Allemania,
un altul ne pofteşte la o expoziţie,
am de mers la medic, se lansează
o carte cu participarea mea
extraordinară, cum era scris mai
demult pe generic, la cinema, despre
vedetele scăpătate care urmau să
traverseze, iluminate de gloria lor
trecută, filmul respectiv. Se cam
acumulează. Trăiesc o viaţă inertă
plină de activităţi. E între noapte şi
zi, stau în capul patului (V.Pogor:
„Căci sunt leneş de natură şi mă
legăn cu plăcere / Într-o dulce
somnolenţă…”), mă gândesc (în
franţuzeşte, rêvasser) la o insulă
pustie, la o cabană neştiută într-un
munte nefrecventat.
Întâlnesc o doamnă neverosimil
de frumoasă. Îmi spune vorbe amabile.
Visiblement, ne cunoaştem. Îmi văd
de drum cu inima încălzită, cu capul
nedumerit.
A doua zi, îmi vine brusc în minte
şi îmi dau seama: n-a fost vina mea.
Au trecut ani buni de când n-o
mai văzusem, iar ea, neafectată
de vreme, nu s-a schimbat deloc.
Cum era s-o recunosc?
Ceasul meu de mână, de la
Bordeaux, m-a părăsit. L-am reactualizat
pe unul cumpărat pe vremuri, când
ne-a căzut din ceruri, mai exact
de la CEC, un automobil şi repede,
fără să-l fi văzut la faţă, l-am fructificat.
E cu resort, pe care uit să-l întorc.
Mă trezesc în toiul nopţii, îl consult
degeaba şi îmi spun: cât o fi?
(Cu celălalt ceas e o întreagă
halima. E unul ieftin, cu baterii.
Funcţionează doi, mult trei ani. După
aceea, alte baterii. Până cândva,
cam după 2005. Treceau anii şi
nu se mai oprea. Să ştii că s-a stricat,
de nu se mai strică, mi-am zis. Pe
urmă, a început într-adevăr să
întârzie, cu jumătăţile de oră. L-am
abandonat într-un sertar. Ieri, fiindcă
aveam de mers la Gemeni, s-o aduc
acasă pe T, cu achiziţiile, mi-am
spus să-l iau cu mine, că e acolo un
ceasornicar. Trecuse măcar un an
de când nu-l mai purtam şi, aşa, cu
mare întârziere, încă funcţiona.
Ceasornicarul mi-a spus: astea-s
ceasuri bune cât sunt bune. După
aceea, le arunci. Nu-i nimic, mi-am
zis, deşi pe celălalt nu-l pot suferi.
Barem, dacă insistă să funcţioneze,
măcar şi aşa, cu întârzieri, înseamnă
că s-a rezolvat la mine în casă o
problemă – perpetuum mobile – cu
care şi-au bătut atâţia capul, degeaba,
sute de ani.)
Ştefan Aug. Doinaş:
O, de-ar veni suprema cutezanţă
cu gura de argint, Impalidata!
Vreau sărutarea ei nepământeană:
un fulger, întuneric iar, şi – gata…
E patru fără douăzeci şi e clar:
gata cu somnul! Vorba lui Maxone,
am terminat de dormit.
După zile prea calde pentru
anotimp, vremea s-a răcit. Nu reuşesc
să mă dau jos din pat. Am mai
pus o pătură peste pătură, de afară
vine deja lumină şi nu reuşesc.
Aseară am stat de vorbă cu cineva
care suferă. Nu te mai frământa,
mi-a spus T. Ce vrei, sunt mama
răniţilor, am răspuns, dar nu-mi
venea să râd. Mai ales că mă frământ
degeaba; de ajutat nu ştiu să ajut.
Până la urmă m-am sculat,
am ieşit pe scară, mi-am semnalat
prezenţa. T era deja în bucătărie.
Juma’ de oră, mi-a spus. Juma’
de oră, bine. Şi m-am întors în
pat.
E luna mai şi toţi au de lansat
câte ceva. Şi, cum zice Montherlant,
toţi mă iubeşte, toţi mă vrea. Nu
mai vine odată iulie şi vacanţa, că
barem atunci e cald şi bine (aşa să
avem noi bine!), şi cam pleacă din
capitală oamenii de mă vor.
T m-a rugat să citesc o carte,
să-i spun ce cred. E de o tristeţe
care îţi taie respiraţia. E proastă,
ne-a spus Ţepe. E proastă, e bună,
nu ştiu ce cred, dar e atât de tristă
cât nu poţi să suporţi.
Cei de la Vodafone s-au alarmat
şi ne trimit mesaje: plătim abonamentele
şi nu vorbim deloc.
„–Să ştii că nu mai avem bani,
mă anunţă T. –Da’ unde s-au dus?
–Nu ştiu, da’ am vrut să iau şi nu
mai sunt.” Îi caut eu, în altă parte,
şi dau peste ei. „Vezi, îi spun, aşa
îmi plac mie banii: găsiţi, nu munciţi.”